Ioana AVĂDANI - traducătoare şi director executiv la CJI

"Vînătoarea de cuvinte e o plăcere"

(apărut în Dilemateca, anul III, nr. 31, decembrie 2008)

Pe Ioana Avădani o ştiţi din Dilema veche: scrie din cînd în cînd despre bolile presei, despre problemele jurnaliştilor, despre limitele libertăţii de exprimare; ca directoare a Centrului pentru Jurnalism Independent, le ştie foarte bine. Tot în Dilema veche au apărut şi Scrisorile din New Orleans ale lui Andrei Codrescu: cele mai multe Scrisori erau texte pe care poetul le rostea la rubrica lui săptămînală de la National Public Radio. În română, toate aceste articole, precum şi multe dintre cărţile lui Andrei Codrescu, au fost traduse de Ioana Avădani.

Prima carte a lui Andrei Codrescu pe care a citit-o a fost The Muse Is Always Half-Dressed in New Orleans. I-a plăcut atît de mult, încît a simţit nevoia să-i scrie. Andrei Codrescu i-a răspuns, ea i-a scris din nou, şi aşa a început o prietenie care durează de mai bine de zece ani.
La un moment dat, în acest schimb de epistole, a venit vorba şi de traducere. Cine îi traduce povestirile şi romanele lui Andrei Codrescu în română? Avea mai mulţi traducători, dar de ce n-ar încerca şi ea? Aşa a ajuns, mai întîi, să-i traducă rubricile săptămînale din Dilema, celebrele Scrisori din New Orleans. Era ca un joc de ping-pong disputat în partide de weekend: Codrescu îşi trimitea textele vineri sau sîmbătă, ea traducea pînă duminică, le retrimitea autorului tălmăcite şi aştepta eventuale observaţii, astfel încît articolul să ajungă cel tîrziu luni la redacţie, în forma finală. A fost, pentru Ioana Avădani, nu doar un exerciţiu lingvistic, ci şi o formă de disciplinare, pentru că Andrei Codrescu era "ein Mann ein Wort, făcea tot ce promitea şi nu întîrzia niciodată".
De comunicat, comunică aproape exclusiv prin e-mail. "Au trecut luni de zile pînă să vorbim la telefon şi, oricum, Codrescu nu e prea vorbăreţ. În schimb, comunică bine şi cu mare plăcere în scris", spune Ioana Avădani.
Prima carte pe care i-a tradus-o a fost Mesi@, în 2000. A fost şi cea mai grea. "E o carte cu foarte multe straturi, cu jocuri de cuvinte, cu nenumărate capcane"; inclusiv cu jargon în care limba română e deficitară: în carte apare, de pildă, o comunitate de homosexuali şi lesbiene - despre aşa ceva nu se mai scrisese pînă atunci în română (să ne amintim că în 2000 de abia se decriminalizau relaţiile homosexuale); există de asemenea jargon de detectiv particular - o meserie nerecunoscută la acel moment; mai apar cuvinte din zona consumatorilor de droguri, a artelor urbane (graffiti, tatuaje) etc. Ca să găsească cele mai bune echivalente, a încercat de toate. A ajuns, la un moment dat, să se împrietenească cu o femeie de orientare lesbiană, în încercarea de a găsi cuvintele care lipsesc din dicţionare sau din limbajul curent. N-a fost nici uşor, nici foarte productiv, dar a funcţionat.

În 2000, American Pop Culture Association a organizat o conferinţă la New Orleans, şi o sesiune a colocviului i-a fost dedicată lui Andrei Codrescu. Printre invitaţi - cadre universitare, critici literari etc. - s-a numărat şi Ioana Avădani cu o lucrare intitulată "Cum e să-l traduci pe Codrescu".
"A traduce un scriitor în viaţă, în limba lui maternă, e cea mai provocatoare experienţă de care poate avea parte un traducător." În plus, traducătoarea şi tradusul sînt prieteni, ceea ce face ca lucrurile să se complice încă şi mai mult. "Andrei Codrescu are marea capacitate de a înţelege farmecul cuvintelor chiar şi atunci cînd nu cunoaşte cuvintele. El este un inventator de cuvinte, ceea ce îmi permite şi mie, ca traducător, să inventez cuvinte." Acolo unde există diferenţe de opinie, discută şi, pînă la urmă, cad la pace.
Există şi conflicte mai greu de depăşit? "Nu ne-am certat niciodată dintr-un cuvînt" - ne asigură Ioana Avădani. Însă au existat, cu siguranţă, şi momente dificile în relaţia ei cu Andrei Codrescu. Cea mai mare dispută legată de cuvinte au avut-o cu prilejul publicării versiunii româneşti a cărţii Road Scholar. "Tradusesem aproape toată cartea şi nu ştiam cum o să sune titlul în română. Pînă la urmă, după nenumărate căutări, am ajuns la Prof pe drum".

La prima întîlnire, Andrei Codrescu "a tradus-o": trebuia s-o aştepte la aeroport, dar a încurcat terminalele şi a aşteptat ore în şir, cu un buchet de flori, în altă parte. Între timp, văzînd că Andrei Codrescu nu mai apare, Ioana Avădani s-a dus singură în oraş, s-a cazat şi a plecat la plimbare. El s-a întors în oraş, a aflat că a ajuns şi a plecat să o caute. Şi nu oricum, la întîmplare, ci sistematic: a presupus că a luat-o pe drumul lui Felicity din Mesi@, şi a căutat-o din bar în bar. "Era însă cea mai puţin probabilă opţiune a mea - comunicarea telepatică nu a funcţionat de data aceasta." Pînă la urmă, s-au întîlnit, întîmplător, ceva mai tîrziu.

Cum arată New Orleans-ul pe care l-a văzut Ioana Avădani? E diferit de cel pe care îl descrie Andrei Codrescu în Scrisorile sale? "E un oraş cu multe straturi. Poate să-ţi placă sau poate să nu-ţi placă, depinde ce vezi. Dacă eşti pregătit să vezi doar clădirile vechi ale oraşului şi aerul său de carnaval perpetuu, asta vei vedea! Dacă vrei să vezi latura mistică, magică a oraşului, ea ţi se oferă la fiecare colţ de stradă. Evident, oraşul are mai multe oferte decît cea turistică: din punct de vedere cultural e mai degrabă off-mainstream; artiştii experimentează în tot felul de direcţii. Andrei este foarte conectat la această lume, la această efervescenţă creatoare... Dacă te plimbi prin New Orleans avîndu-l ghid pe Andrei Codrescu, poţi să regăseşti oraşul pe care îl cunoşti din Scrisorile lui. Însă nu vei descoperi acelaşi oraş dacă te plimbi de unul singur." La New Orleans, lucrurile magice chiar se întîmplă - confirmă Ioana Avădani. "Citeşti despre fetiţa cu aripi de zînă şi, din nimic, întîlneşti pe stradă fetiţe cu aripi de zînă. E un oraş în care simţi că te pierzi, că devii invizibil." Invizibilă, adesea, e şi munca de traducător: cititorul reţine doar autorul, nu şi pe cel care i l-a tălmăcit într-o limbă accesibilă. Pentru Ioana Avădani, munca de traducător e o răsplată în sine. "Nu sînt traducător de meserie, nu trăiesc din asta, aşa că îmi permit să traduc în ritmul meu şi să aleg ce vreau să traduc. Pentru mine, vînătoarea de cuvinte e o plăcere."

Însă nu doar cu vînătoarea de cuvinte se ocupă Ioana Avădani. Ca director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent, a coordonat numeroase cercetări despre presa din România şi a format probabil sute de jurnalişti. Acum lucrează la un cod unic de bune practici jurnalistice, un fel de ghid al breslei; de cîteva luni, încearcă să aducă la aceeaşi masă de discuţii reprezentanţi ai patronatelor din presă şi jurnalişti. Cele 15 coduri deontologice folosite de asociaţiile de media din România şi la nivelul radioului şi televiziunii publice "nu sînt implementate cu suficient de multă convingere" - crede Ioana Avădani. "Degeaba avem principii frumoase dacă cei care le încalcă - şi încalcă practica deontologică şi afectează în felul acesta credibilitatea jurnalistică - nu sînt sancţionaţi de breaslă". Sancţiunea ar fi o delimitare publică de acel gen de practici. "Ceea ce ne propunem este să vedem în ce măsură putem unifica principalele coduri deontologice existente acum şi în ce măsură putem să ne gîndim la un mecanism unic de implementare": un Consiliu al presei.
În domeniul audiovizual, lucrurile sînt ceva mai clare. Consiliul Naţional al Audiovizualului poate interveni şi aplica sancţiuni. În presa scrisă nu există un organism nici măcar la nivel de profesie care să sancţioneze derapajele deontologice. "Dacă ne uităm la cum au arătat ziarele în vara aceasta, vom constata că jurnaliştii s-au abătut de la cîteva dintre principiile fundamentale, printre care corectitudinea." Nu, nu la adevăr se referă Ioana Avădani - "pentru că demult nu se mai vorbeşte în jurnalism de adevăr, pentru că jurnalistul nu poate şti care e adevărul, fiecare dintre noi are adevărul lui" - ci la o reflectare echilibrată, justă. Au existat, vara aceasta, în contextul unei secete de subiecte, numeroase derapaje (de pildă, scandaluri sexuale în care identitatea persoanelor a fost dezvăluită, au fost publicate fotografii care nu aveau ce căuta în spaţiul public), iar breasla nu a reacţionat în nici un fel la aceste derapaje.

______
Cărţile lui Andrei Codrescu în traducerea Ioanei Avădani: Mesi@, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000; ediţia a doua, Editura Polirom, 2005; Casanova în Bohemia, Editura Polirom, 2004; Scrisori din New Orleans, Editura Polirom, 2004; Wakefield, Editura Polirom, 2006; Prof pe drum, Editura Curtea Veche, 2008; Gaura din steag, Editura Curtea Veche, 2008; Noi n-avem bun gust, noi sîntem artişti, Editura Polirom, 2008.