„Întotdeauna am preferat latura întunecată a lucrurilor“

1 februarie 2011   Dilemateca

- interviu cu Guillermo ARRIAGA -

A­mo­res Perros şi 21 Grams , iar în 2005 a primit premiul pentru cel mai bun sce­na­riu la Festivalul de film de la Cannes pentru The Three Burials of Melquiades Estra­da , film regizat de Tommy Lee Jones în care a jucat şi un rol secundar. În 2008 a debutat ca regizor cu The Burning Plain , film care le are în distribuţie pe Charlize Theron şi pe Kim Bassinger. Între timp, romanele sale au fost tra­duse în peste zece limbi, inclusiv în română, două dintre acestea fiind deja adap­tate pentru cinema. Deşi a fost premiat adesea în calitate de scenarist, Guil­lermo Arriaga a declarat în repetate rînduri că nu-i place să fie numit „sce­narist“ şi, că atît el, cît şi ceilalţi scenarişti sînt scriitori şi ar trebui re­cunoscuţi ca atare.

Încă de mic v-aţi dorit să fiţi şi scriitor, şi re­gizor de film. Cum s-au născut visele a­cestea?

Mai mult decît atît, cînd eram mic îmi do­ream să fiu aşa: scriitor, regizor de film, actor şi sportiv profesionist. Pe la unsprezece ani, le-am spus părinţilor mei că ţelul meu în viaţă este să cîş­tig Premiul Oscar, „Palm d’Or“ la Cannes şi Pre­miul Nobel. Şi, bineînţeles, că vreau să joc fot­bal să cîştig şi Cupa Mondială.

De mic am descoperit o anumită dorinţă de a spu­ne poveşti. Am simţit asta ca pe un fel de ne­cesitate organică. De fiecare dată cînd voiam să ex­plic ceva sau să-mi exprim un punct de ve­de­re, spuneam poveşti. Astfel, am început să scriu pentru a exprima cît mai bine toate aceste po­veşti. Am scris chiar şi o piesă de teatru, pe cînd a­veam numai cincisprezece ani. Pe la vîrsta de nouă­sprezece ani, am fost plătit să scriu şi am scris povestiri în pagina pentru copii a unui ziar na­ţional.

Cu visul sportiv ce s-a întîmplat?

N-am reuşit să ajung sportiv profesionist. N-am fost un fotbalist talentat, dar în sporturile pro­fesioniste asta nu contează chiar deloc. Fot­balişti fără talent au devenit jucători importanţi doar prin disciplină şi pasiune. Am învăţat o lec­ţie importantă din această experienţă: ca să reu­şeşti, indiferent în ce domeniu (ai vrea să) lu­crezi, ai nevoie de pasiune şi de o voinţă de fier. Asta înseamnă disciplină, muncă multă şi cu­ra­jul de a te implica în toate bătăliile necesare.

Între timp, am renunţat la ideea de a deveni fot­balist profesionist şi, curînd, am renunţat şi la intenţiile de a urma cursuri de actorie. Mi-au lipsit pasiunea şi energia de a le face. Dar asta nu s-a întîmplat şi în ceea ce priveşte scrisul. Simt un puternic impuls de a scrie în fiecare zi, in­diferent dacă ceea ce scriu urmează să fie pu­blicat sau nu, aşa că acum m-am dedicat visului de a deveni şi regizor de film.

Aţi mai şi boxat în tinereţe, aţi jucat şi bas­ket... Mai practicaţi vreunul din aceste spor­turi în timpul liber?

Din păcate, nu. Mi-am distrus un menisc acum doi ani şi de atunci n-am mai putut pra­c­tica nici un sport. Dar încă mai încerc să merg zil­nic la sala de gimnastică şi plec la vînătoare de cîteva ori pe an.

Vînătoarea şi condiţia umană

Vă definiţi ca „un vînător care lucrează ca scriitor“; ce vînaţi?

Da, vînez, însă acum numai cu arc şi cu să­geţi. Mi-a luat ceva vreme să ajung să vînez cu ar­cul, dar acum sînt de părere că a vîna cu puş­ca îţi oferă un avantaj prea mare în faţa ani­ma­lelor. Voi mai pune mîna pe o armă doar atunci cînd voi vrea să împuşc păsări, dar niciodată nu voi mai folosi o puşcă pentru vînatul mare. Pînă acum am vînat căprioare, mistreţi, porci spinoşi şi curcani sălbatici.

De ce vînaţi?

Vînătoarea este pentru mine un mod mai bun de a înţelege contradicţiile profunde ale con­diţiei umane. Uneori îţi pare rău cînd ucizi ase­menea bestii splendide. Dar o fac în con­tinuare. Mă las prins, astfel, într-o serie de con­trarii: moarte – viaţă, frumuseţe – cruzime, om – natură.

În acelaşi timp, vînătoarea este calea prin care lupt cu propria alienare. Trăim într-o so­cietate care rareori ne permite să luăm parte la ci­clurile din jurul nostru. Foarte rar putem ur­mări întregul proces al lucrurilor în mijlocul că­rora ne ducem existenţa. Această alienare ne îm­pinge pe noi în afara noastră. Avem o ima­gi­ne fragmentată şi mutilată a ceea ce este viaţa. Prin vînătoare poţi căpăta o mai profundă re­la­ţio­nare cu viaţa.

Cum?

Mai întîi de toate, completezi un ciclu, în­chizi un cerc. Te duci într-un loc, îl studiezi, te fa­miliarizezi cu terenul, cu vegetaţia, cu vremea. Vezi de unde pot veni animalele. Apoi iei ur­mele şi începi urmărirea pînă ajungi aproape de ani­mal. Tragi. De cele mai multe ori ratezi. Dar chiar şi atunci cînd loveşti în plin, trebuie să gă­seşti animalul, iar odată ce l-ai găsit, trebuie să-l deschizi, simţi mirosul de sînge, simţi carnea cal­dă, aburii măruntaielor... Apoi cureţi totul şi, în cele din urmă, mănînci.

În alienarea de care vorbeam, te duci la su­permarket şi cumperi doar carnea, fără să cu­noşti procesul dur al uciderii animalului. Mă­nînci fără să ştii ce înseamnă, de fapt, să ucizi un ani­mal. De aceea spun că vînătoarea a devenit, pen­tru mine, calea primordială prin care ajung să cunosc viaţa şi condiţia umană.

Mă interesează afirmaţia dvs. cum că în socie­tatea contemporană trăim într-o per­fec­tă şi totală negare a morţii. Este acesta mo­ti­vul pentru care scrieţi atît despre moarte, ca un fel de compensaţie? Care credeţi că este lec­ţia morţii pe care oamenii o ignoră, şi n-ar tre­bui?

Da, trăim într-o societate care refuză moar­tea şi care, făcînd asta, refuză şi viaţa. Dacă ai un pro­fund simţ al sfîrşitului, vei da propriei vieţi ţe­luri mai bune şi vei avea idealuri mai înalte. Da­că nu, viaţa devine un lucru blînd şi vei trăi cu senzaţia că va dura veşnic. Moartea este ne­ga­tă în nenumărate feluri de societăţile con­tem­porane: transplanturi de păr, botox, liposucţie, chi­rurgie plastică, machiaj, produse dietetice etc. Chiar şi condamnarea vînătorii, de exem­plu, e tot o formă de a nega moartea.

În literatura pe care o scriu, mă simt dator să aduc înapoi, să reafirm importanţa morţii. Sen­sul ei profund. Făcînd asta, nu pot decît să sper că recapăt importanţa vieţii.

Scrieţi mult nu doar despre moarte, dar şi de­spre boli incurabile. Este literatura un mod de a vă îmblînzi temerile personale?

Nu, literatura nu e o formă de a-mi îmblînzi fri­cile. Literatura este o formă de expresie a pers­pectivei asupra vieţii, de­ter­minate de experienţele mele personale. Tre­buie totuşi să spun că nu sînt o persoană în­tu­necată, sînt o fire optimistă. Multe din aceste teme, de altfel, nu ştiu de unde vin.

„Mă inspiră viaţa însăşi“

L-aţi menţionat pe Faulkner drept una din­tre cele mai mari influenţe ale dvs. în scrierea poveştilor cu mai multe perspective. Vă mai amintiţi cînd l-aţi citit prima dată?

Da, îmi amintesc perfect, aveam nouă­spre­zece ani cînd un profesor ne-a pus să citim Pal­mierii sălbatici . N-am făcut-o. Am citit re­zu­matul de pe coperta cărţii şi la examen am scris lungi paragrafe despre ceea ce înseamnă liber­tatea şi pericolele în dragoste. Profesorul mi-a dat nota zece. Mai mult, m-a şi lăudat. Dar ştiam că trişasem inventînd totul. Aşa că m-am dus la bi­bliotecă şi am împrumutat Sunetul şi furia.

Am urît cu toată fiinţa mea acel roman. Dar ceva straniu s-a întîmplat: poveştile au început să se aprindă în capul meu. Am visat noi po­veşti. Eram hipnotizat. Aşa am devenit un mare fan al lui Faulkner şi am început să-i citesc toate cărţile. Şi fiecare dintre ele mi-a arătat o cale nouă de abordare narativă. Noi posibilităţi de a spu­ne poveşti. Cărţile lui Faulkner m-au învăţat pa­tru lucruri foarte importante: să-mi asum ris­curi, să scriu numai despre ceea ce ştiu, fiecare po­veste are o formă aparte prin care poate fi spusă şi chiar şi temele întunecate pot fi su­biectul celei mai strălucite literaturi.

Re­torno 201 , am scris că povestirile dvs. sînt con­struite ca nişte thrillere tragic-erotice. Asta tre­buie să fie tot o lecţie faulkneriană...

Sigur că e o lecţie faulkneriană. Dar este, în ega­lă măsură, şi o lecţie de viaţă, de vreme ce fie­care dintre povestirile mele are de-a face cu ceea ce eu însumi am trăit, la un moment dat, în­tr-un mod foarte intens. Am scris majoritatea po­vestirilor din Retorno 201 pe cînd aveam 24-26 de ani şi am vrut să vorbesc în acele poveşti despre ceea ce văzusem în urmă cu cîţiva ani.

Obişnuiţi să vă duceţi personajele pe mar­ginea abisului, exact ca în tragediile greceşti şi, poate, ca în piesele shakespeariene, dar, în a­celaşi timp, recunosc în cărţile dvs. şi tra­diţia literaturii latino-americane...

E interesant că menţionezi tragedia greacă şi pe Shakespeare, pentru că acestea, împreună cu marii dramaturgi spanioli ai Vîrstei de Aur, au fost chiar primele mele influenţe. Cînd am in­trat eu la gimnaziu, teatrul era o materie obli­ga­torie. Şi nu trebuia să-i citim doar pe Shake­speare şi pe clasicii greci, dar trebuia să şi scriem piese de teatru, să regizăm şi să şi jucăm în spectacole. Aceasta a fost cea mai importantă pe­rioadă de formare din cariera mea literară şi cinematografică. Din acele piese de teatru am în­văţat că oamenii aflaţi pe marginea abisului sînt posibile personaje. În viaţă, încă de cînd eram mic, am fost atras de persoanele aflate în pos­turi extreme. M-au sedus şi, dintr-un motiv sau altul, întotdeauna am preferat latura întu­ne­ca­tă a lucrurilor.

Găsesc o serie de conexiuni între cărţile dvs. şi cele scrise de Ernesto Sábato sau de Ju­lio Cortázar, iar romanul Un dulce miros de moarte trădează o mare influenţă din partea Cro­nicii unei morţi anunţate a lui Gabriel Gar­cía Márquez. Aceeaşi frumuseţe a morbidului, deşi în realismul naturalist al literaturii dvs. nu e nimic magic...

Cu siguranţă nu e realism magic în scrierile mele, dar García Márquez este, fără îndoială, o in­fluenţă importantă în literatura mea. Sábato şi Cor­tázar, nu prea. Scriitorii care m-au influenţat cu adevărat sînt Faulkner, Shakespeare, clasicii greci, Juan Rulfo, Hemingway, Martín Luis Guz­mán, Pío Baroja, Vargas Llosa, scriitorii me­xicani ai Revoluţiei, Stendhal şi Borges.

„Nu există alt loc pentru viaţă“

Aţi crescut într-o familie agnostică şi aţi de­clarat că sînteţi ateu. Nu credeţi că acesta ar putea fi, la fel de bine, unul dintre motivele pen­tru care în povestirile dvs. abordaţi rea­litatea într-un fel atît de aspru? Nu găsiţi că senzaţia de cruzime vine şi din această „so­li­tudine“ a personajelor – nu există nici un Dum­nezeu care să-i sprijine – în con­frun­tarea lor cu viaţa şi cu moartea?

Cred că scrierile mele sînt profund op­ti­mis­te. Personajele care vin din locuri întunecate pot avea, de asemenea, speranţă şi drept la ier­tare. Opera mea este profund ateistă din cauză că personajele înţeleg că în această viaţă tre­buie ele să schimbe lucrurile, să iubească, să ceară ier­tarea, să-şi asume consecinţele pro­prii­lor acte, în această viaţă trebuie să înfrunte moar­­tea... Nu există alt loc pentru viaţă, doar acesta, aici.

Cred că senzaţia de cruzime a literaturii me­le vine, aşadar, din alte locuri, nu din lipsa lui Dumnezeu. (Ca o paranteză, eu continui să cred că în numele lui Dumnezeu oamenii au co­mis cele mai mari cruzimi şi atrocităţi.)

Dacă nu credeţi şi într-o altă lume, de un­de vin povestirile dvs. fantastice?

Din chiar lumea aceasta. Există destul fan­tastic în jur, pentru a-ţi inspira poveşti fan­tas­tice.

Spuneaţi într-un interviu că majoritatea po­vestirilor pe care le-aţi scris s-au format în min­tea dvs. de-a lungul mai multor ani. Asta înseamnă că trecutul vă inspiră mai mult decît prezentul?

Majoritatea povestirilor mele s-au aflat în capul meu decenii. Multe dintre ele s-au aprins, cum spuneam mai devreme, datorită unor ex­pe­rienţe personale. Nu semăn cu acei scriitori care îşi caută şi-şi găsesc inspiraţia în cărţi sau în fil­me sau în lucruri pe care le citesc prin ziare. Pe mine mă inspiră viaţa însăşi. Acesta este şi mo­t­ivul pentru care nu adaptez textele altora în sce­narii de film.

Care este, de fapt, relaţia sau raportul dintre memorie şi imaginaţie în cărţile dvs.?

Sigur că imaginaţia este o componentă uriaşă în scrisul meu, nu scriu autobiografii. Ima­ginaţia îmi permite să rejoc ceea ce am trăit sau am simţit eu într-o altă circumstanţă.

„Scriu şi rescriu şi rescriu“

Amores Perros este o com­bi­naţie a două romane ratate. Vă e mai uşor să scrieţi un scenariu decît un roman?

Da, în Amores Perros am combinat două ro­mane nereuşite. Am tot lucrat la ele, dar nu pro­gresau deloc. Pur şi simplu se blocaseră. Dintr-o­dată am realizat că în film pot fi narate mult mai bine. Aşa am decis să creez o structură care să-mi permită să spun ambele poveşti, plus încă una mediană, într-o formă dialectică: contrariile creînd o sinteză care devine ea însăşi opusul u­nui alt opus ce va crea, la rîndu-i, o altă sinteză.

Întotdeauna mi-am dorit să împrumut în ci­nema o structură sofisticată precum aceea din Su­netul şi furia, aşa că structura acestui roman faulk­nerian se află cu adevărat în spatele fil­mului Amores Perros, şi nu Pulp Fiction, aşa cum s-a tot scris.

În ierarhia personală a genurilor, unde aţi plasa povestirea?

În ierarhia mea personală toate genurile o­cupă aceeaşi poziţie. Nici un gen nu este mai bun decît altul.

Abordaţi cinema-ul din perspectivă li­te­rară sau scrieţi literatură urmărind efecte ci­ne­matografice?

Abordez cinema-ul dinspre literatură. Lite­ratura a exercitat o influenţă majoră asupra sce­nariilor de film pe care le-am scris. Cinema-ul nu are nici o influenţă în cărţile scrise de mine.

Un roman se scrie în solitudine, în timp ce fil­mul este muncă de echipă. Cum împăcaţi scrii­torul din dvs. cu regizorul de film care toc­mai aţi devenit? Găsiţi mai dificilă regia decît scrisul?

Îmi place enorm să regizez. Scrisul este pen­tru mine mult mai greu. Cînd scrii, creezi o lu­me fără ajutorul nimănui. Chiar dacă ai ajutorul prie­tenilor, în cele din urmă tot o muncă sin­guratică este. Regia înseamnă interpretarea lu­mii create de scriitor şi atunci eşti înconjurat de o mulţime de oameni care realmente te pot aju­ta în ceea ce faci.

Ce părere aveţi despre filmele care (vă) ecra­nizează romane(le)? Credeţi că este po­sibilă cu adevărat această transpunere în ima­gini a unei opere alcătuite exclusiv din cu­vinte?

Mda, s-au făcut două filme după cărţile mele şi nu sînt bune de nimic. Cred că romanele mele sînt dificil de adaptat pentru că întîm­plă­rile au loc mai mult în mintea personajelor.

Scrieţi uşor? Vă întreb pentru că, citind căr­ţile dvs., am fost surprins de felul foarte fluent în care decurge povestirea, asta în ciu­da structurii narative complicate...

Scriu ani de zile la un roman sau la un sce­nariu. Nu pot scrie uşor, dar încerc să fiu un per­fecţionist. Mi-l amintesc pe Michel Platini ex­plicînd o pasă de şaizeci de metri: pentru a o face să pară simplă în ochii spectatorilor, tre­buie să o exersezi toată viaţa. Aşa că scriu şi re­scriu şi rescriu încercînd să ating acea per­fec­ţiune (chiar dacă nu o ating).

Aţi spus undeva că aveţi impresia că scrii­torii au la dispoziţie doar un litru de cerneală care, mai devreme sau mai tîrziu, se va ter­mina. Ce alte temeri sau îndoieli mai aveţi ca scriitor?

La fel ca mulţi alţii, mi-e teamă că într-o zi ci­neva va descoperi că sînt un impostor şi că voi fi demascat.

interviu realizat de Marius CHIVU

______

Guillermo Arriaga (n. 1958, Ciudad de Mexico) este scriitor, scenarist, regizor şi producător. Este licenţiat în Comunicare şi are un masterat în Psihologie, la Universitatea Ibero-Americană, unde

a predat cursuri de media, înainte de a se alătura Institutului Tehnologic din Monterrey. Guillermo Arriaga este scenaristul filmului nominalizat la Oscar, Amores Perros (regia Alejandro González Iñárritu, 2000). A mai fost nominalizat la premiile BAFTA pentru cel mai bun scenariu cu 21 Grams (regia Alejandro González Iñárritu, 2003) şi a primit premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de film de la Cannes (2005) pentru The Three Burials of Melquiades Estrada (regia Tommy Lee Jones, 2005), film în care a jucat şi un rol secundar. Filmul Un dulce olor a muerte (regia Gabriel Retes, 1999) este o adaptare după romanul său omonim. În 2007, la Festivalul de film Sundance a avut loc premiera filmului El Búfalo de la Noche (regia Jorge Hernandez Aldana) o altă adaptare după un roman omonim. Cel mai nou film al său (pentru care semnează regia şi scenariul), The Burning Plain (2008), le are în distribuţie pe Charlize Theron şi Kim Bassinger. Cărţile sale au fost traduse în peste zece limbi, inclusiv în română. Editura Vellant i-a publicat romanele Un dulce miros de moarte (traducere de Olivia Petrescu, 2008) şi Escadron Ghilotina (traducere de Liliana Pleşa Iacob, 2008), precum şi volumul de povestiri Retorno 201 (traducere de Liliana Pleşa Iacob, 2010).

Mai multe