Interferenţe între A Şaptea şi A Noua Artă
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 63, iulie 2011)
Încă de la naşterea lor, acum mai bine de un secol, cele două arte surori, banda desenată şi cinematografia, au crescut (evoluat) împreună, „împrumutîndu-şi“ de multe ori părinţii (scenarişti, desenatori, actori) şi hainele (tehnicile de realizare, subiectele şi personajele).
Fără să facem o istorie cronologică (ne-ar trebui pentru asta paginile unei cărţi întregi), să amintim că primele spectacole cinematografice au fost prezentate public de fraţii Lumière în 1895, la Paris. În aceiaşi ani, în presa pentru copii a vremii apăreau primele benzi franţuzeşti, desenate de profesorul Georges Colomb (La Famille Fenouillard, Le Sapeur Camember, Le Savant Cosinus etc.). Mai mult decît atît, în America, pe 5 mai 1895, caricatura zilnică cu peripeţiile puştiului Yellow Kid se divide în mai multe casete, devenind astfel, prin secvenţialitatea sa, o bandă desenată (autor: Richard Outcault). Această dată este reţinută de istoriografia oficială drept data de naştere a benzii desenate moderne.
De-a lungul secolului al XX-lea, ca într-o adevărată partidă de ping-pong, banda desenată şi cinematografia au interferat de nenumărate ori.
De la cinema la BD
Înainte de orice, trebuie spus că banda desenată a împrumutat de la cinema tehnicile de realizare, cu întregul lor limbaj specific. Influenţa cinema-ului asupra benzii desenate, din punct de vedere tehnic, este copleşitoare, lexicul tehnic al artei cinematografice aplicîndu-se în totalitate şi BD-urilor.
Este suficient să ne imaginăm caseta unei benzi desenate ca un ecran de cinema şi să ne întrebăm apoi unde era plasată camera de filmat şi cum s-a mişcat ea cînd a filmat scenele pe care le avem sub ochi.
Tehnicile de lucru cinematografice, precum cadrajul, planul (panoramic, mijlociu, american, apropiat, prim-planul şi planul detaliu) sau decupajul sînt utilizate cu succes şi de cea de-a noua artă.
În al doilea rînd, filmul a furnizat – şi o face şi astăzi – eroi benzii desenate: începînd cu Charlot şi cuplul Stan şi Bran (bunicii noştri – atunci cînd erau copii, prin anii ’30 – citeau cu plăcere aventurile desenate ale acestor eroi de cinema, în paginile revistelor Dimineaţa copiilor şi Universul copiilor), fraţii Marx, Fernandel şi terminînd cu adaptarea în BD a diverselor filme de capă şi spadă (Fanfan la Tulipe – în Pif Gadget, în anii ’70), de aventuri (James Bond), science-fiction (Blade Runner, Alien, Star Wars, Indiana Jones) şi a serialelor de televiziune (Mannix, Brett şi Danny, Dallas, Muppets).
Mai mult, desenatorii s-au inspirat din chiar figurile unor actori celebri pentru a-şi crea propriile personaje: Daisie Mae, soţia lui Li’l Abner, seamănă cu Marylin Monroe; cowboy-ul Blueberry – cu Belmondo; Louise Brookszowic, misterioasa poloneză care îl îngrijeşte pe Corto Maltese într-una din aventurile sale, este, evident, actriţa Louise Brooks; Barbarella emană acelaşi erotism ca şi Brigitte Bardot; Archie Cash are trăsăturile lui Charles Bronson, iar Orson Welles (interpretîndu-l pe Falstaff) a servit drept model pentru Giovanni Battista, eroul albumului La Tour (desen: François Schuiten, scenariu: Benoît Peeters, 1987).
De la BD la cinema
Pe de altă parte, şi banda desenată a exercitat o anumită influenţă asupra cinematografului, materializată în primul rînd prin colaborarea dintre producătorii de filme şi autorii de benzi desenate, aceştia din urmă participînd la realizarea decorurilor sau a afişelor filmelor: Enki Bilal, de exemplu, înainte de a trece el însuşi în spatele camerei de filmat ca regizor, a desenat afişul pentru filmul lui Alain Resnais, Mon Oncle d’Amérique, iar mai tîrziu a realizat o parte din decorurile pictate ale filmului La Vie est un roman al aceluiaşi producător. La noi, în perioada socialistă, au realizat afişe de filme artiştii BD Albin Stănescu, Pompiliu Dumitrescu şi Iacob Dezideriu (care desenează chiar un mic BD pentru afişul filmului Artista, dolarii şi ardelenii).
Trebuie apoi menţionaţi artiştii BD francezi, precum Moebius (care colaborează la filmele Alien al lui Ridley Scott, Les Maîtres du temps al lui René Lanoux sau Tron al lui Steven Lisberger – cel din 1982) şi Jean-Claude Mézi?res (care a desenat decorurile la Al cincilea element al lui Luc Besson; spectaculoasele taxiuri zburătoare din film sînt împrumutate din albumul BD Les cercles du pouvoir, desenat tot de Mézi?res). Una dintre meseriile indispensabile realizării unui film este cea de storyborder, artistul care desenează scenariul unui film, cadru cu cadru, ca o adevărată bandă desenată. Unul dintre cei mai cunoscuţi storyborder-i din Franţa este desenatorul BD Fabien Lacaf, iar în 1998, la Salonul BD de la Constanţa, ediţia specială „BD-cinema“, el a expus în premieră mondială desenele sale realizate pentru filmul Asterix şi Obelix contra lui Cezar, în regia lui Claude Zidi.
Şi cu aceasta ajungem la, poate, cea mai importantă legătură dintre cele două arte vizuale: benzile desenate reprezintă un izvor inepuizabil de inspiraţie pentru realizatorii de cinema. Începînd din perioada interbelică şi pînă astăzi, sute de filme de cinema şi televiziune au fost adaptate după benzile desenate europene şi americane. Cîteva exemple din Franţa: Becassine (1939), Les Pieds nickélés (1948), Bibi Fricotin (1950), La Famille Fenouillard (1960), Tintin et le myst?re de la toison d’or (1962), Tintin et les oranges bleues (1964), Docteur Justice (1975). Din păcate, mai toate aceste filme au fost mediocre, imitaţii palide ale benzilor desenate respective. Singura adaptare după un BD care a marcat epoca a fost Barbarella (realizat de Roger Vadim în 1967, cu delicioasa Jane Fonda în rolul titular).
În ultimii ani, pe marile şi micile ecrane româneşti s-au difuzat mai multe adaptări după BD franţuzeşti: Lucky Luke (1999 – de şi cu Terence Hill; 2009 – în care personajele principale sînt de fapt fraţii Dalton), Iznogoud (2005) şi mai ales cele trei Asterix-uri (1999 – Asterix şi Obelix contra lui Cezar; 2002 – Misiune: Cleopatra; 2008 – Asterix la Jocurile Olimpice).
Un al patrulea Asterix este pe drum (Asterix chez les Bretons), iar după aproape 50 de ani, Tintin revine – în carne şi oase – pe marile ecrane: în octombrie a.c. va fi lansat filmul The Adventures of Tintin: The Secret of the Unicorn, realizat de marele Steven Spielberg himself.
„Schimbul de pălării“
Ar mai fi multe de spus despre interferenţele BD-cinema, dar spaţiul tipografic nu ne permite. Trebuie însă neapărat să menţionăm măcar „schimbul de pălării“ dintre profesioniştii celor două arte. Şi vom da doar două exemple din spaţiul european.
Astfel, artistul BD francez (de origine iugoslavă), Enki Bilal, trece graniţa şi regizează trei filme de lungmetraj, inspirate de universul angoasant al propriilor benzi desenate: Bunker Palace Hotel, în 1989; Tycho Moon, în 1996 şi Immortel, în 2004 (ultimul fiind difuzat în 2007 şi de TVR 1, sub titlul Nemuritoarea).
În sens invers, Federico Fellini, după ce în tinereţea sa (anii 1937-1938) cochetase cu banda desenată, continuînd aventurile lui Flash Gordon şi Mandrake pentru o revistă de copii, într-o societate italiană totalitară care interzisese – printre altele – importul de comics-uri americane, revine după 50 de ani la pasiunea sa pentru cea de-a noua artă şi adaptează în BD proiectul avortat al unui film imaginat de el: Viaggio a Tulum. Astfel, el scrie scenariul, dar desenează şi story-board-ul acestei benzi desenate somptuos de artistul BD Milo Manara şi publicată în 1989 de revista... Corto Maltese. O a doua bandă desenată, rod al colaborării celor doi maeştri, va apărea în 1992 în revista Il Grifo şi va fi tot o călătorie: Il viaggio di G. Mastorna detto Fernet – ultima călătorie a unui muzician care încă nu ştie că a murit.
Revenind la ţara noastră: căutînd cu atenţie, putem găsi şi la noi astfel de interferenţe. Marin Iorda, creatorul nemuritorului Haplea, personaj de benzi desenate, dar şi de desene animate, cochetează cu cinematografia şi chiar interpretează un mic rol în propriul său scurtmetraj Aşa e viaţa (1928). Un alt actor, mult mai cunoscut, Iurie Darie, a pendulat multă vreme între cele două arte, în tinereţea sa realizînd ilustraţii şi benzi desenate pentru revistele Cravata roşie şi Scînteia pionierului, iar mai tîrziu participînd la emisiunile Danielei Anencov, unde spunea poveşti drăguţe şi desena în acelaşi timp. Mare actor, mare desenator!
Ne oprim aici, dar e sigur că interferenţele dintre cele două arte vor continua multă vreme de acum înainte!
*****
BD la Marea Neagră!
În unele culturi, 21 de ani reprezintă vîrsta majoratului. Pentru Salonul Internaţional al Benzii Desenate din România, cea de-a 21-a ediţie (3-5 iunie 2011) a fost cea a consacrării. Şi ce dovadă mai bună ar putea fi, decît aceea că planşele tinerilor creatori de BD sînt expuse la Muzeul de Artă din Constanţa, alături de tablourile marilor noştri pictori – Grigorescu, Tonitza, Aman, Pallady – sau de faptul că la manifestare au participat, animînd mese rotunde, jurizînd planşele concursului de mici creatori de BD sau lansînd cărţi, doi profesori universitari de înaltă ţinută intelectuală, precum Adrian Cioroianu şi Ion Manolescu?
Un public divers şi cosmopolit, vorbind nu doar română, ci şi franceză, engleză sau greacă, public format din profesori, arhitecţi, diplomaţi (au fost prezenţi la vernisaj patru consuli din Constanţa!), turişti, studenţi şi elevi, a avut ocazia să se întîlnească cu artişti BD români, francezi şi italieni, să admire expoziţiile (Alexandru Ciubotariu: 15 ani de afişe, Jules Verne în BD românească, Rahan în România, Radu Cleţiu: caricaturi şi BD, Puiu Manu: Dim Dunăreanu, colectivul „Comics“, clubul BD al Alianţei Franceze etc.), să participe la spectacole muzicale susţinute de tineri dar talentaţi cîntăreţi, precum Alexandra Fits, şi să primească autografe desenate pe cele mai noi apariţii BD, reviste, albume şi cărţi. Ca pentru a sublinia şi mai bine interferenţa între BD şi literatură, s-au lansat la salon mai multe albume BD adaptate după romanele unor autori români, precum Bucura Dumbravă (Iancu Jianu, desene de Vali Ivan), Gheorghe Vîrtosu (O inimă de broscuţă de Şerban Andreescu), Felix Crainicu & Cristi Ioniţă (Legendele Dacilor Liberi, de Mihai Grăjdeanu) sau străini – Jules Verne (5 săptămîni în balon de Vali Ivan, Doi ani de vacanţă de Livia Rusz). Au mai fost prezentate cel mai recent număr al revistei Comics, mai multe fanzine locale şi bucureştene, dar şi cărţi de teorie a celei de-a noua arte: Benzile desenate şi canonul postmodern a lui Ion Manolescu, prima carte de critică BD de la noi, precum şi monografia „Burschi“, despre unul dintre cei mai longevivi şi prolifici autori BD români, Max Emanuel Gruder (1928-2010).
Ţara invitată de onoare a fost în acest an Italia, fiind prezenţi la Salonul de la Constanţa Mario Cecchia, director editorial al Editurii Pavesio, dar şi director al Şcolii Internaţionale de Benzi Desenate din peninsulă, împreună cu profesorul şi artistul plastic Fabio Ruotolo. Alături de ei a participat Paul Laffont, fost ataşat cultural la Bucureşti, cofondator al Salonului în 1991, iar in prezent traducător şi reprezentant al Editurii Pavesio în Franţa. Bineînţeles, salonul s-a încheiat cu ceremonia de decernare a premiilor concursului BD pentru copii şi tineret. În plus, două premii speciale au fost remise – pentru activitatea lor consecventă de promovare a benzilor desenate – profesorilor Adrian Cioroianu şi Ion Manolescu. Organizatorii – Alianţa Franceză din Constanţa, Ambasada Franţei şi Asociaţia Bedefililor din România – i-au dat întîlnire publicului pasionat de benzi desenate anul viitor, tot la Muzeul de Artă şi tot la începutul verii.