Imaginile puterii între vizibil şi ilizibil: Columna lui Traian

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 68, ianuarie 2012)


Operă de artă, document istoric, instrument de propagandă, simbol al puterii imperiale, metonimie a suveranului, Columna lui Traian este o operă polimorfă care, de-a lungul secolelor, a devenit pentru artişti (cazul Poussin) model şi bancă de date pentru naraţiunile istorice. Volumul publicat de editura Arkhê, Propagande expression roi, image idole oracle. Visibilité et lisibilité des images du pouvoir, reuneşte două texte consacrate unei teme majore: raportul dintre imagine şi putere. Autorii lor sînt Paul Veyne (istoric, membru al Şcolii franceze de la Roma) şi Louis Marin (semiolog şi critic de artă).

Operă narativă sau semn al puterii?

Columna lui Traian a fost inaugurată în anul 113. Construcţia ei a început în 107, imediat după al doilea război împotriva dacilor. Monumentul, menit să imortalizeze cele două campanii militare din Dacia, este şi un gest de autocelebrare a împăratului care intră astfel încă din timpul vieţii (Traian moare în 117) în galeria marilor bărbaţi din istoria Romei. Cercetarea a identificat cinci "mîini" diferite, cinci sculptori care au participat la execuţia lucrării. Există şi ipoteza că, în ansamblul lor, lucrările au fost supravegheate şi dirijate de inginerul lui Traian, Apollodor din Damasc, validînd astfel conexiunea dintre arhitectură şi sculptură în realizarea acestei opere. Statuia lui Traian - îmbrăcat în armură, ţinînd o lance şi un glob - care orna columna a fost înlocuită în 1588 cu o alta reprezentîndu-l pe Sfîntul Petru.
Corpul propriu-zis al coloanei este constituit de 18 blocuri colosale de marmură de Carrara, cu un diametru de 3,70 m şi cîntărind fiecare 40 de tone. "Miezul" acestora a fost cioplit în forma unei scări interioare în spirală, cu 186 de trepte conducînd pînă la statuia din vîrf. Coloana este înaltă de 100 de picioare (29,78 m), la care se adaugă piedestalul şi baza statuii, astfel că monumentul în ansamblu are o înălţime de 40,50 m. Trunchiul este înconjurat într-o spirală ascendentă de o bandă înaltă de 1 m, sculptată asemenea unui rulou de papirus lung de 200 m şi dezvoltînd o friză sculptată în basorelief cu 184 de episoade şi 2500 de personaje. Această lungă bandă elicoidală sculptată, infinit mai complicată şi complexă decît o bandă desenată (cu care a fost adesea comparată), furnizează informaţii asupra mijloacelor tehnice, a echipamentului militar, a culturii romanilor şi dacilor deopotrivă. Naraţiunea în piatră - desfăşurată continuu şi marcînd, printr-o alegorie înaripată a Victoriei, sfîrşitul primei campanii şi începutul celei de-a doua - nu se limitează doar la scene de luptă; sînt arătate transferuri de trupe, lucrări de fortificaţii, sacrificii, primiri de ambasade, execuţii, arme, stindarde. Decorurile diferitelor episoade sînt constituite de elemente ale spaţiului real imediat - stînci, arbori, construcţii, totul dînd impresia de autentic şi de trăit, departe de modele convenţionale şi idealizate. Traian este prezent de 59 de ori, sinuciderea regelui Decebal este şi ea reprezentată.
Toate aceste elemente cantitative, cunoscute (poate) şi elevilor din primele clase, nu sînt chiar irelevante, dacă ne referim la mijloacele tehnice şi la nivelul, în mare măsură presupus, al cunoştinţelor şi al gustului de acum două mii de ani. Ele capătă o importanţă capitală din punctul de vedere al semnificaţiei unei asemenea opere: "Columna exprimă gloria lui Traian, tot aşa cum cerul (pe care ar fi inutil să-l detaliem stea cu stea) exprimă gloria lui Iahweh; în ambele cazuri, e nevoie să existe un exces de stele şi excesiv de multe scene sculptate: expresia unei superiorităţi nu se impune decît dacă e debordantă. Columna constituie un dublu record cantitativ, prin numărul de metri pătraţi de sculptură şi prin înălţimea construcţiei; ea ţine de o "arhitectură de obelisc", la fel de gustată la Roma pe cît va fi la Londra şi Paris în secolul al XIX-lea" (Paul Veyne, p. 26).
Cele 23 de spire îi dau Columnei aparenţa unui volumen. Apropierea de carte se impune - o carte care narează fără nici un cuvînt, doar prin imagini, un episod de istorie. Traian a scris el însuşi Comentarii asupra războaielor dacice şi, din această perspectivă, Columna are aparenţa, deloc întîmplătoare, a unui volum desfăşurat cu imagini. Împăratul este editorul, propriul editor al propriei istorii glorioase. El erijează un semnificant imediat descifrabil, măreţie şi glorie, în timp ce semnificatul este conţinut, dar discret, escamotat privirii, chiar invizibil. Naraţiunea propriu-zisă rămîne inaccesibilă de la nivelul privitorului. Coloana are capacitatea de a transforma în istorie un eveniment recent. Posteritatea va descifra centimetru cu centimetru naraţiunea înscrisă în piatră, contemporanilor le este pusă în faţă măreţia împăratului, care în parte se răsfrînge şi asupra lor. Nu mesaj, ci semn. Un semn vertical, erectil, confirmînd universalismul simbolului falic.

Reprezentarea istoriei ca legitimare a puterii

Textele celor doi autori, scrise independent unul de altul, şi din perspective diferite, se întîlnesc în această constatare care le dirijează de fapt analiza: Columna lui Traian este vizibilă, dar este ea cu adevărat văzută? Monumentul nu este făcut pentru a fi văzut în detaliu, susţine Paul Veyne. Vedem Columna ca prezenţă impozantă în Forumul lui Traian de la Roma, dar nu o putem contempla fragment cu fragment, aşa cum se poate face cu un obiect de artă obişnuit. De aceea - susţine Paul Veyne - Columna nu este un document istoric, ci o manifestare de putere, o operă "de aparat" care-şi revendică - şi-l arogă, chiar - dreptul de a exista, şi atît. Ea nu informează, căci nu se lasă descifrată, proclamă doar gloria lui Traian în faţa cerului şi a timpului. Mai mult decît orice altceva, ea constituie martorul, etalonul nemăsuratului orgoliu al suveranului. Regele perşilor Darius cel Mare a pus şi el să i se graveze pe o faleză o inscripţie în trei limbi, care să-l glorifice. Dar inscripţia nu era destinată lecturii muritorilor; plasată pe un vîrf de piatră inaccesibil, ea se adresează vulturilor şi unei improbabile, abstracte posterităţi. Ne aflăm la convergenţa dintre artă oficială, monument public, rituri şi ceremonii: "ele se exprimă prin simpla existenţă, mai mult decît informează prin conţinut descriptiv sau discursiv" (Paul Veyne, p. 41). Un rit nu are referenţi exteriori, sensul lui este captat înainte de a fi înţeles pe cale raţională, exemplul cel mai bun îl oferă slujba religioasă în limba latină pentru catolici sau în slavonă pentru români.
Este Columna lui Traian o operă de propagandă? Paul Veyne răspunde: Nu. "Propaganda - scrie el - este o retorică: ea se adresează celuilalt, dîndu-şi drept obiectiv să-i influenţeze convingerile acţionînd asupra raţiunii sau a sensibilităţii." Columna lui Traian nu vrea să convingă, ea semnalează prezenţa împăratului căruia i se cuvine recunoaştere şi supunere. Ceea ce Columna comportă ca ideologie este doar dreptul de a exista, "tot aşa cum în ţările dictatoriale difuzoarele din care se revarsă discursurile oficiale contează mai mult prin omniprezenţa impusă fiecăruia în parte şi tuturor la un loc decît prin ceea ce repetă." Puterea, legitimitatea, regula fac parte din categoria "adevăr autodemonstrat". De aceea Paul Veyne este tentat să exploreze şi alte tipuri de manifestări, cum ar fi idolii şi oracolele. Idolul nu este corpul unui zeu, dar este mai mult decît o reprezentare a acestuia sau decît imaginea lui. "Fiecare idol captează omniprezenţa unui zeu şi a acţiunii lui eficace, în felul televizorului care aduce în orice casă prezenţa şefului Statului şi a cuvîntului său suveran; de fapt, idolul este mai puţin o reprezentare, o reflectare a realului, cît mai ales un fel de maşină de fabricat prezenţa." (Paul Veyne, p. 33) Idolul nu intră în triada clasică semn/simbol/icoană (sau portret), el este exceptat de orice preocupare de asemănare, poate lua orice formă, statutul lui situîndu-se mai aproape de imaginea conceptuală.
La cincisprezece secole după ridicarea Columnei, acest volumen de piatră conţinînd naraţiunea istorică a fost transpus în desen linear. Sînt reconstituite şi restituite cu scrupulozitate toate detaliile orginalului, într-un rulou pe care spectatorul-lectorul modern îl poate cu uşurinţă derula şi reînfăşura în voie, în ritmul lecturii sale. "Imensul efort ascensional al lumii romane care, înrădăcinată în pămîntul Romei, se ridică pînă la astre prin intermediul eroului şi al trupelor sale" este transpus în 15 metri de desen din care cititorul ia cunoştinţă de trecut. Este astfel actualizat conţinutul latent al Columnei, rămas atîta vreme ilizibil. În 1576, primul desenator cunoscut al basoreliefului, pictorul italian Girolamo Muziano, îi dedică lucrarea regelui spaniol Filip al II-lea, "compatriot al lui Traian". Trei suverani au comandat reproduceri ale Columnei - Francisc I, Ludovic al XIV-lea şi Napoleon al III-lea, acesta din urmă realizînd o replică în bronz, coloana din Piaţa Vendôme, conţinînd gesta napoleoniană (Napolen Bonaparte). Reproducerea monumentului împăratului Traian - şi deci reprezentarea trecutului istoric roman - este interesantă din punctul de vedere al raportului stabilit între reprezentarea istoriei şi legitimarea monarhului modern. Adoptînd acest model fondator al celebrării puterii ca reprezentare culturală universală, Principele modern îşi oferă ocazia de a se contempla în el ca monarh absolut. Pe acelaşi principiu al legitimării, Biserica va deturna în folos propriu Columna lui Traian şi simbolul conţinut, de suveranitate plasată dincolo de timp: este semnificaţia gestului înfăptuit de Papa Sixtus al V-lea în anul 1587, înlocuind statuia lui Traian cu o alta, reprezentîndu-l pe Sfîntul Petru.
O consecinţă neaşteptată a transpunerii în desen linear a Columnei o constituie descoperirea unei mase impresionante de detalii informînd, la modul cel mai direct, despre viaţa materială şi spirituală a epocii: unelte, arme, îmbrăcăminte, ambarcaţiuni, construcţii etc., acele realia arheologice pe care tablourile istorice ale pictorilor moderni le vor exploata pentru crearea impresiei de autenticitate. Louis Marin vizează exemplul lui Poussin care a introdus în marile sale compoziţii istorice un întreg inventar de obiecte culese din desenele Columnei: armuri, căşti, coifuri, cuirase, trompete, scuturi, corturi, insigne militare şi stindarde. Pe de altă parte, transpunerea în desen linear a basoreliefului are drept efect "obiectivarea naraţiunii" istoriei. Evenimentele intră în scenă şi se desfăşoară aparent de la sine, "nefiind în nici un moment marcate de vreun gest sau o atitudine a instanţei naratoare care a construit, totuşi, acest spaţiu de pe propria sa poziţie, care a povestit istoria plecînd de la propria cunoaştere." (Louis Marin, p. 80) Mulajul existent la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti validează exclusiv partea de naraţiune, oferind privitorului o carte de istorie expusă pagină cu pagină. De data asta, raportul este inversat: lizibilitate contra vizibilitate.