HTTP 404 Not Found

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 71, aprilie 2012)

Nu sînt singurul care ar vrea ca Internetul să dispară. Să văd cum într-o zi acţiunile de la Google devin doar oo, iar miliardarii ruşi, care se scaldă în datele noastre personale pe Facebook, să facă apoplexie. Mi-aş dori ca toţi bloggerii să iasă în stradă şi să scrie pe ziduri ce au de zis, studenţii să se întoarcă în biblioteci, inginerii de sistem să mai pună mîna pe lopată, iar agenţiile de PR fi-vor arheologie.

Nimeni nu ştie ce vom mai avea de făcut cînd Internetul o să dispară. Se poate prezice că dispariţia sa va avea loc în lumea occidentală, dar Africa şi America de Sud de-abia atunci vor cunoaşte fibra optică. Sau, alt scenariu, se va lăsa Internetul doar oamenilor săraci, care nu au bani să treacă singuri în Singularitate. Cea mai simpatică versiune a viitorului e cea în care un virus ne va invada toate computerele, tabletele şi telefoanele inteligente, va rade tot şi vom pluti entropic.

Depinde şi cînd se va întîmpla acest lucru. La destul timp după ce vom fi deja migrat în digital, vom fi avut toată informaţia stocată în aparate fără suflet şi fără garanţie? Atunci vom privi relaxaţi înainte spre noul ev mediu.
Cei care vor dispariţia Internetului sînt pur şi simplu obosiţi de tot fluxul informaţional atît de greu de filtrat şi structurat. Cei care mai înţeleg sensul cuvîntului "zăbavă" fără a-l căuta pe dexonline, acest instrument care decide lupta pentru putere. Dispariţia Internetului ar fi momentul de graţie cînd vor scoate cărţile din dulapul plin de praf, vor aprinde lampa cu gaz şi vor încerca realitatea virtuală fără electricitate. Caricatura aceasta de anti-interneţ e doar o slabă speculaţie. Cei mai înverşunaţi împotriva mega-meta-reţelei sînt cei mai buni cunoscători ai ei. Cei care îi ştiu natura pharmaconică şi fantasmagorică. Cei care au halucinat cel mai bine. Cei care au crezut în inteligenţa colectivă şi mintea extinsă din nod în nod. Şi acum, plini de resentiment, ar condamna la moarte orice algoritm şi orice inteligenţă artificială care le suflă în ceafă.

Fantasmînd despre dispariţia fantasmei e deja periculos. Poate ajungem din nou la o halucinaţie colectivă şi, în loc de lampa cu gaz, vom primi un superInternet, în care vom fi supercontrolaţi de supercompanii care vor tot bani. Jocul s-ar relua, de data aceasta într-un ritm superior. Orice Internet va impune un ritm de viaţă (mentală, socială etc.) pentru care indivizii biologici încă nu sînt pregătiţi. Nici măcar cei cu ADHD. Desigur, sînt destule dovezi că oamenii se adaptează tehnologiilor. Dar tocmai această adaptare ar trebui să ne sperie. Dacă ne adaptăm unui bluf? Dacă la finalul adaptării dispare tehnologia?
 

Textul acesta nu are o concluzie şi, după cîte s-a văzut, nici măcar o structură. Este produsul unei minţi care scrie o propoziţie şi dă două like-uri, trimite un e-mail, salvează un PDF, se bucură de un ciripit pe Twitter. Un om în ritmul Internetului pe care îl glorifică şi-l urăşte, ca-n orice relaţie de succes. Unde e informaţia aici? Nu e. Pentru informaţie, încercaţi pe Internet.