Freud pe Acropole
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 83, aprilie 2013)
O recentă călătorie la Atena mi-a amintit de scrisoarea pe care Freud o adresa lui Romain Rolland în 1936, apărută cu titlul "O tulburare de memorie pe Acropole". Suind colina sacră, Freud, însoţit de fratele său, are un sentiment de irealitate. "În după-amiaza sosirii noastre, cînd m-am găsit pe Acropole şi am îmbrăţişat cu o privire peisajul, mi-a venit în minte o idee ciudată: "Asta chiar există în realitate, aşa cum am învăţat la şcoală"!"
Am redat mai sus nucleul unei povestiri mai complicate, la limita încîlcelii, care trece printr-o excursie la Trieste, prin proiectul eşuat de-a merge pe insula Corfu şi prin existenţa unui prieten din portul italian, care-l sfătuieşte să ia vaporul pentru Atena. În fapt, interpretarea este oedipiană. Sentimentul de irealitate izolează momentul de viaţă, prezenţa pe locul de elecţiune al culturii universale, Acropole, de restul realităţii.
De ce a fost necesară, care este funcţia acestei izolări? Nu poate fi decît sentimentul de satisfacţie al fiului ajuns, raportat la tată, un om obscur: "Trebuie să admit că un sentiment de culpabilitate rămîne legat de satisfacţia de-a fi reuşit atît de bine în viaţă: este în asta ceva nedrept şi interzis. Ceea ce se explică prin critica copilului faţă de tată. Totul se petrece ca şi cum, în materie de succes, principalul ar fi să mergi mai departe decît tatăl, fiind în acelaşi timp interzis ca tatăl să fie depăşit". Cu alte cuvinte, el, Sigmund Freud, fiul unui obscur om de afaceri, incult, resimte o satisfacţie culpabilă de-a fi ajuns în acel înalt loc al culturii şi tradiţiei.
În fapt, tatăl lui Freud nu era un ins atît de incult. Era un cititor al Bibliei, un om religios, în sensul tradiţional-iudaic. Putem duce mai departe autointerpretarea lui Freud. Este semnificativ că psihanalistul s-a oprit la un prag destul de superficial. Freud consideră că a depăşit îngustimea învăţăturii biblice. El, care a descoperit complexul lui Odip, el, detractorul monoteismului, se găseşte acum pe colina păgînă, parcă dominînd lumea, eliberat de credinţa transmisă de la strămoşi. E interesant că, în relatarea sa, Freud nu spune că priveşte monumentele de pe Acropole, ci "peisajul" înconjurător - cu alte cuvinte, ceea ce se poate vedea de la înălţime. Sentimentul de triumf se poate asemăna cu al arivistului Rastignac (din Comedia umană a lui Balzac) privind de pe colină şi exclamînd: "Paris, te voi avea!" Tot astfel (dar retrospectiv, nu prospectiv), părintele psihanalizei nu-şi poate controla sentimentul de triumf de-a fi deschis noi orizonturi, de-a fi depăşit viziunea tradiţională, în religie şi în ştiinţă. Toată pasiunea din Moise şi monoteismul este deja prezentă în această scurtă relatare a unei trăiri avute la vîrsta de patruzeci şi opt de ani (1904), tocmai atunci cînd se forma reputaţia lui universală.