Fragmente dintr-un jurnal italian inedit

Despre somn

26 decembrie 1969

Încep, destul de tîrziu, un jurnal pe care aş vrea să-l ţin cu regularitate de-acum înainte. Ce frază stupidă! Şi de cîte ori n-am scris-o şi rescris-o în atîtea începuturi de jurnale pe care apoi nu le-am mai continuat. De data asta, cine ştie, voi reuşi. De ce-o fac oare? Poate pentru că reminiscenţe literare mă îndeamnă. Nu că aş avea spiritul de observaţire al lui Pepys, dar e oricum tentant să te urmăreşti zilnic, să-ţi însemni ideile, fie ele şi disparate. În fond, Montaigne nu făcuse altceva şi a ajuns celebru!!! Doamne fereşte însă de asemenea citări, pentru că ar putea trezi suspiciune şi aş putea fi bănuit de un orgoliu prin nimic justificat. Ceea ce e ciudat este că nu izbutesc să fiu cu desăvîrşire sincer cînd scriu. Ca orice însemnări, cele de faţă sînt destinate să mă aibă unic lector. Şi totuşi, parcă mă îndeamnă ceva să scriu ca pentru un viitor public.

Ce-ar fi să-mi aleg pentru fiecare seară cîte o dizertaţie? În fond sînt grozav de bucuros: pot să scriu cît vreau şi despre ce vreau, fără a da socoteală nimănui. Azi aş vrea să vorbesc despre somn. Nu pentru că e tîrziu. Nici pentru că printr-o asociaţie simplă somnul presupune vise. (De ce naiba trebuie să mă tot justific: doar am dreptul să-mi aleg un subiect fără a-i tot motiva alegerea.) Azi am dormit toată ziua, e acesta declanşatorul. Aparent somnul e doar un semn al lenii. Poate. Cred însă că e mai degrabă răgazul pe care ţi-l iei atunci cînd nu poţi să te hotărăşti pentru nimic. Este manifestarea impasului alegerii. Sau lipsa alegerii. Dacă stau să mă gîndesc, sînt în acelaşi timp foarte gol şi foarte plin. Simt că pot să fac enorm de mult, vreau să fac, şi totuşi dorm tocmai pentru că nu mă pot hotărî. Sînt şi eu închis într-o cameră ca personajele lui Buñuel în filmul său Îngerul exterminator: ceva îmi împiedică ieşirea. N-ar mai rămîne la acest punct decît Îngerul Domnului, pe care însă l-aş vedea salvator şi fecundător al spiritului. Aici cred că ar trebui să fac o observaţie morală: în imposibila distincţie între bine şi rău (disparat îmi vin în minte marchizul de Sade şi Sartre cu Le Diable et le bon Dieu), acest înger al exterminării înfăţişează compromisul, duplicitatea de aspect a fiecăreia din fantasmele, pipăibile sau nu, care ne populează imaginaţia şi existenţa. Iată dar că am putea să facem acum invers decît au făcut romanticii care l-au schimbat esenţial pe Lucifer, schimbîndu-i adjectivele: din diavol în înger căzut, şi anume să transformăm simbolul îngerului pedepsitor în cel al Diavolului care prin apariţia sa ne pune în faţă o oglindă şi ne pune să fim aşa cum lăuntrul nostru, nesăpat şi nepoleit cu convenienţe, ne arată. Ce film crud, totuşi! Sîntem nişte animale. Totuşi nu asta mă sperie. În definitiv am putea s-o luăm drept bună şi să trăim liniştiţi mai departe. Cum să evităm transpunerea în animale (nu neapărat rinoceri), aici e problema. Sau, în general, cum să evităm transformarea? Orice transformare este o înstrăinare a unei bune bucăţi din tine faţă de tine însuţi într-un moment precedent. Criza e aici, în măcinarea dintre dorinţa de a te duce, înstrăina, şi neputinţa de-a te întoarce, dezînstrăina. Somnul poate să dea aici cheia. De la Baroc şi Renaştere încoace am învăţat că viaţa e vis. Prefer s-o aud de la Shakespeare, e mult mai crud-modern, decît de la Calderón. Pentru că acelaşi Shakespeare a mai schimbat el lucrurile pe ici, pe colo, tulburînd apele: lumea e teatru (ce pesimism!), dar teatrul (The Globe) e o lume, o scenă aşezată în centrul universului. Adică în jurul meu se învîrteşte soarele. Copernic şi Ptolemeu la un loc. Şi-atunci acelaşi Shakespeare ar fi putut să spună că visul e viaţă şi-ar fi rotit mai devreme cu cîteva secole àcele ceasului literaturii. Bine că au făcut-o poeţii, de la ultimul romantism la onirici. Somnul e viaţă, aici e marea descoperire. E viaţă potenţială, mai vastă decît viaţa însăşi. Ţine în pîntece toate posibilităţile, are toate cheile. Raţionament à la Hagi Tudose, totuşi: dacă ai primit banii şi te-ai gîndit ce poţi lua cu ei, ce rost are să-ţi mai pui gîndul în practică? Deci două învăţăminte: viaţa din viaţă e mai puţin ca viaţa din vis. Şi-a doua: necesitatea fanteziei pentru a putea visa. Hai să înlocuim termenii. În viaţă (care e vis, apud Calderón) ai nevoie de fantezie pentru a putea să te transformi în vis (care e viaţă, după cele ce-am zis mai înainte). Adică, făcînd sumele şi eliminînd termenii de acelaşi fel, una şi alta sînt una şi alta. Aici e tristeţea: unii au ştiut să aleagă lucrurile şi să fie de-o parte sau de alta. Eu voi fi întotdeauna de amîndouă. Boală regească asta, blestemul lui Socrate, pe care însuşi creierul lui bolnav (sau prea sănătos, extremele se ating) îl îndemna să fie contra lui însuşi. Lucrurile nu sînt limpede delimitate, aşa că, de fapt, nici somnul nu e salvare. E o ezitare de partea cealaltă şi e bine să fie doar atît pentru că altminteri descoperi că şi partea cealaltă e tot aici şi că stai în acelaşi timp în două bărci ce plutesc pe aceeaşi apă. Tot ce-am scris pînă aici mă priveşte prea puţin. Fragmentul de mai sus are tot ce-i trebuie pentru a fi plictisitor şi nesincer: de la aluziile literare la sofistică. Cred că cel mai bine ar fi să mă culc (sînt orele 12.35 noaptea). Poate că mîine plec la Florenţa cu autostopul. Aş avea şi n-aş avea chef. Parcă ar fi mai bine să rămîn la Roma şi să încerc să pun ceva pe hîrtie. De mă va lăsa somnul şi apatia asta nemaipomenită. Nici nu ştiu cum de m-am apucat de jurnalul ăsta: e totuşi un lucru pe care încep să-l fac şi totdeauna cel mai greu e începutul. Lecturi 27 decembrie 1969 Am recitit astăzi însemnările de azi-noapte şi mi s-au părut false. Mărturisesc un sentiment de nemulţumire pe care l-am încercat gîndindu-mă că aş putea să rup oricînd scrierea asta şi s-o arunc. Zilele încep să semene foarte mult unele cu altele. Am citit toată ziua. Am pe masă deschise mai multe cărţi: Confesiunile lui Felix Krull de Th. Mann, Povestirile lui Kafka, volumul întîi al Istoriei literaturilor romanice de Iorga. Le-am frunzărit doar. Am citit însă nesăţios povestea lui Z. Stancu, Şatra. Nu e o carte grozavă, însă prozatorul ăsta are un anume talent elementar de a povesti şi de a însăila o naraţiune. Pînă la urmă, dacă anecdoticul n-ar copleşi, cartea ar putea să aibă un sens frumos: o comunitate de oameni, reprezentînd omenirea, trece prin toate încercările care o pot atinge, pentru a-şi regăsi apoi, împuţinată, salvarea. Mai saltă o idee: cîtă vreme legea (în carte Him) nu moare, totul poate fi împlinit. Salvarea (după moartea acestuia) nu se poate găsi decît prin restabilirea legii (fiii săi). Această ultimă idee e însă expediată prea brusc la sfîrşit. Cartea lui Th. Mann e un Bildungsroman care se foloseşte de tertipul jurnalului pentru a se actualiza. Ce mare scriitor, şi totuşi cît e de germanic-pedant, plicticos chiar, cu morala lui îngrijită. Cartea îmi place foarte mult, o să-mi notez impresiile mai pe urmă, după ce-o termin. Din Mann am citit deja cîte ceva (Moartea la Veneţia, erau şi Tonio Kröger, Doktor Faustus, Casa Buddenbrook şi pare-mi-se încă ceva) ca să-mi pot face o idee. Kafka mă nedumireşte ca de obicei. Fără sfială am impresia că toate cărţile sale erau o transcriere directă, imediată a evenimentului (înţeleg prin eveniment tot ceea ce, de natură fizică, psihică etc., se poate întîmpla sau prin care poate trece un om în viaţă). Aici e secretul marilor cărţi: pornesc din ocazional (Goethe) şi tocmai sîmburele prea concret al genezei lor le face pasibile de atîtea sensuri. Metamorfoza e gestul paranoic al sentimentului de persecuţie încercat de Franz Kafka în familie. Dincolo de asta însă, sensurile se prind greu şi complicat. Mecanismul absurdului kafkian, ca şi al oricărui absurd e foarte simplu: un singur element diversionist de la normal (transformarea lui Gregor Samsa) şi apoi efortul (din partea scriitorului) de a situa totul în cel mai atroce context normal. Arta absurdului e una a incompatibilităţii redusă la compatibilitate. Prin Istoria... lui Iorga m-am uitat doar. Drept să spun, nu prea am încredere în acest colos de erudiţie. Curiozitatea mă va împinge poate să-i citesc lucrarea, pe care o bănuiesc totuşi pătrunsă de oarecare interes. Am cumpărat azi Evul Mediu creştin de Raffaello Morghen şi Umanismul italian de Eugenio Garin, amîndouă în italiană. Mîine o să am ce citi. Voi fişa totul cu oarecare grijă, pentru că îmi servesc, ambele cărţi, la lucrarea mea de diplomă. Cine ştie dacă o s-o pot duce la capăt. Nici gînd să plec la Florenţa. Poate nu mai plec nicăieri. Sînt foarte nehotărît şi nu pot să-mi lămuresc mie însumi clar ce-aş vrea de fapt să fac. Acum închei, în lipsă de altceva. Nu sper ca mîine să fiu foarte inspirat. Poate o să vorbesc iar despre cărţile din timpul zilei. E întotdeauna bine ca despre lecturile noastre să scriem seara. A doua zi dimineaţă, oricum, totul mi se va părea deosebit. Italia cu autostopul 3 ianuarie 1970 28, 29, 30, 31 decembrie 1968, 1, 2 ianuarie 1970 – am fost plecat cu autostopul prin Italia. Mi s-a năzărit aşa, deodată. Ionuţ şLascuţ mi-a propus să plec şi l-am refuzat, pentru ca un sfert de ceas mai tîrziu să fiu în tramvaiul care duce la autostradă. În prima zi, Roma-Bologna-Padova, cu două maşini. Am dormit la Padova, într-o pensiune de proastă categorie, dar scumpă şi neîncălzită, în dosul gării. În 29 m-am plimbat prin Padova. Veneam aici a doua oară (am mai fost în primăvara lui 1969, într-o excursie cu studenţii străini la Roma). Padova mi-a plăcut mai mult acum, cu porticurile ei peste tot, cu aerul de sărbătoare dinaintea Anului Nou. Am fost iar la Chiesa del Santo (se făcea slujbă) şi m-am uitat mai ales la basoreliefurile lui Donatello. Cappella degli Scrovegni m-a uimit iar cu albastrul ei giottesc. Nu pot să scriu despre ochii înguşti şi tragici ai femeilor plîngîndu-l pe Crist, nici de frumuseţea tuturor frescelor acestora. Îmi lipseşte şi pregătirea şi ar mai trebui să mă adun ca s-o pot face. Frumoase statuile quattrocenteşti ale lui Giovanni Pisano (Sf. Fecioară cu doi îngeri). Capela e inundată de albastru. Tavanul, imaginînd cerul plin de stele, e singurul care mi-ar putea sugera cerul biblic. Giotto va fi fost fără îndoială un înţelept ca anticii şi un suflet plin de pasiuni, ca şi aceştia. Totul mulat pe un profund fond religios, care putea fi al epocii, dar era şi al lui, reprezentantul ei ilustru. Semnele acestei realităţi sînt nu doar imaginile feluritelor aspecte pe care le pot lua binele şi răul (credinţă, necredinţă, dreptate şi nedreptate etc.), prezentate în figuri simbolice şi opuse (asta ţine mult de concepţia medievală), cît din figurile înseşi ale personajelor, din maiestatea lor care din bizantin au mai cu seamă ceea ce se lega de antichitatea greco-latină. Frescele lui Mantegna de la Chiesa degli Eremitani, mult stricate la sfîrşitul războiului, nu mi-au oferit decît o idee de ceea ce aş fi putut vedea dacă aş fi fost mai bătrîn cu cîteva zeci de ani. Pe la amiază am plecat la Veneţia cu un camion. Aşteptam foarte emoţionat întîlnirea cu oraşul lagunar pentru că şi acolo mergeam a doua oară. Era foarte frig, eu îmbrăcat subţire, ca pentru Roma, unde e cald. Ne-am plimbat pînă tîrziu. Am vrut să văd Muzeul Correr, pe care data trecută îl prinsesem închis, şi apoi am mai vizitat Basilica, cîteva alte biserici şi din nou Galleria dell’Accademia. Am mai fost şi la Muzeul de Artă Modernă de la Ca’ Pesaro, unde o pînză de Chagall pare să fi fost opera cea mai de preţ. Despre Veneţia am scris altădată că e un oraş care m-a umplut de tristeţe. Am reîntîlnit acest sentiment, însă în după-amiaza venirii aici aerul oraşului era cel de nepăsare. În Piaţa San Marco hulubii se jucau pe umerii unor vizitatori tîrzii, nordici toţi, o orchestră cînta nişte valsuri de sfîrşitul secolului trecut, lumea, împuţinată, se plimba prin acest sat somptuos de piatră şi apă. Am umblat ca bezmetici şi seara am ajuns frînţi în cea mai rece pensiune care poate exista: cînd respiram ne ieşeau din gură aburi groşi. A doua zi pe la prînz am plecat cu alt camion din Veneţia şi am ajuns iar la Padova, unde am mîncat prost la o cantină feroviară. Apoi, după cîtva timp de aşteptare în frig, am ajuns la douăzeci de km de Ferrara, pe o ceaţă s-o tai cu cuţitul. Acolo am aşteptat iar ore lungi cît anii pînă ce ne-a luat un om şi ne-a dus pe autostradă. Niciodată nu poţi să-i urăşti mai mult pe oameni decît făcînd autostopul şi văzîndu-te refuzat pe o vreme cîinoasă ca aceea. Ne-au luat de la Ferrara două scîrnăvii de napoletani parveniţi cu o maşină. Încercau să ne facă să ne mirăm că sînt bogaţi, că duc o viaţă uşoară, că s-au căsătorit bine din interes. Întîlniseră nişte refugiate poloneze care, în lipsă de bani, se prostituau pentru un prînz sau o rochie şi-şi făceau calculele cum să le regăsească, gîndindu-se cu nostalgie că ar putea cîştiga bani cu ele dacă le-ar fi „protectori“. Mă enervau din ce în ce mai tare, bine că am ajuns la Florenţa. Aici am dormit într-un fel de mînăstire, veche construcţie ce servea adeseori la adăpostirea cîte unui membru al familiilor nobiliare florentine Dati, Pazzi şi altele. De altfel camerele (reci şi ele, murdare) le păstrau numele. La ostel, aici, mulţi englezi bărboşi şi tăcuţi, altminteri foarte ceremonioşi şi discreţi, pe care i-am invidiat întotdeauna pentru aerul de nepăsare pe care ştiu să-l arboreze. La Florenţa am fost iar la Uffizi, la Chiesa del Carmine ca să văd Cappella Brancacci, pictată de Masolino, Filippo Lippi şi Masaccio (acesta din urmă superb). Apoi la Chiesa di Santa Trinità, unde mi-a plăcut Cappella Sassetti, cu frescele lui Ghirlandaio din viaţa lui San Francesco şi o Adoraţie a păstorilor cu nişte culori atît de puternice, deşi mate, încît am rămas impresionat. Cred că n-aş putea trece o dată prin Florenţa fără să trec pe Ponte Vecchio sau fără să mă duc la Uffizi. E poate galeria „cea mai perfectă“ din lume. Madonele şi venerele lui Botticelli sînt tot ce poate fi mai frumos în materie de frumos fizic exprimat prin artă. Noaptea de Anul Nou am petrecut-o dormind. A doua zi de dimineaţă am plecat la Siena. Un oraş superb, perfect unitar. Acum era ceţos şi turnurile apăreau în contururi nedelimitate precis. Am vizitat Domul, impresionant, şi Chiesa di S. Domenico, compusă din două biserici suprapuse. Am plecat iar la Florenţa, apoi iar la Siena, seara. M-am plimbat prin Piazza del Campo, o scoică imensă mărginită de palate, cu fîntîna lui Jacopo della Quercia sticlind albă în ceaţă. A doua zi am vizitat Museo dell’Opera del Duomo – extraordinar de frumoasă Maestà de Duccio (despre care am început să citesc eseul lui Cesare Brandi, cuprins în cartea sa Carmine o della pittura, alături de un alt eseu despre Picasso). Pinacoteca comunală e superbă, plină de senesi due- şi trecenteşti. Duccio, la Museo dell’Opera del Duomo, e însă neegalat. Analiza lui Brandi, deşi cam preţioasă, e foarte pertinentă şi-şi învăluie obiectul, surprinzîndu-l. De la Siena am revenit la Florenţa pentru a face autostopul spre Roma. Imposibil. A trebuit să ne mutăm de la Firenze Certosa la Firenze Sud şi acolo, seara pe la şase (după şapte ore de aşteptare), am putut lua o maşină spre Arezzo. De-aici – cu trenul la Roma. A fost o călătorie destul de obositoare, însă interesantă. Ajungi să cunoşti mai bine mentalitatea oamenilor. În Italia sînt azi toţi fixaţi cu banii, politica şi femeile. Sînt singurele subiecte despre care sînt capabili să discute şi şi atunci într-un mod destul de dezgustător. Noroc că am întîlnit oameni simpatici şi deosebiţi de rest. Am făcut peste 1400 de km şi am schimbat 18 maşini. Azi m-am reapucat să scriu jurnalul (e ziua de 3 ianuarie 1970). La Roma e un timp de toamnă mohorîtă. Poate voi mai scrie ceva pînă diseară.