Filmele preferate

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 66, noiembrie 2011)

"Şi, totuşi, de ce vedem filme? Un răspuns imediat ar fi: pentru că nu mai avem timp să citim şi pentru că n-am devenit încă atît de decadenţi încît să fi pierdut gustul naraţiunilor exemplare. Ne uităm la filme pentru a uita că realitatea nu e un film. Iar atunci cînd ni se pare că este, o supradoză de filme stă adesea la originea acestor constatări. La limită, se poate spune că a vedea filme este o slăbiciune. Ca orice ficţiune compensatoare. Vezi un film tocmai pentru că nu vezi, în viaţa ta, racorduri, montaje sau cadraje posibile. Viaţa este, de cele mai multe ori, un blur; filmul este un şarf. Desigur, aceste melancolice constatări se pot face abia după ce vei fi văzut un film - măcar unul! E nevoie să te fi deprins, oricît de rudimentar, cu ceea ce este un film - să-l "recunoşti": nu e nici literatură, nici pictură, nici muzică, ci toate la un loc. Sau, mai bine zis, este ceea ce nu pot face literatura, pictura sau muzica decît la un loc - iar acel "loc" este filmul..." (Alex. Leo Şerban, De ce vedem filme, Editura Polirom, 2006)

Radu ANDRIESCU În ultima vreme am descoperit filmele europene. Nu mai înţelegeam nimic din arta asta. Sînt mai ales poet, deci marginal. Ar trebui să înţeleg mult. Uite că nu am reuşit, pînă am dat de http://bt.eutorrents.com/index.php. Eurotorente, că nu ştiu ce-i un php. Concluzia ar fi că trăim pe un continent frumos, cu tot felul de artişti. Filme islandeze şi bulgăreşti. Ce poţi să ceri mai mult, de la imagine? Să dau un exemplu. După discuţii cu Constantin Acosmei, pe care unii îl consideră autist - spune doar necesarul -, m-am uitat la Zift. Mi-a plăcut şi i l-am recomandat lui Dan Sociu, cu ceva timp în urmă, la Vama Veche. Locuiam la Casa cu Olane a profesorului Miron şi a doamnei Elsa. Adi Schiop era cu noi, din fericire. Nu ştiu dacă filmul i-a plăcut lui Dan. Nici nu mă interesează prea mult. E suficient că am avut experienţe separate, dar convergente în plăcere, la Petya, lipoveanul care are în meniu rapane cu mămăliguţă. Rapanele sînt melcii aceia masivi, aduşi de puţină vreme pe burta vapoarelor din Japonia în Marea Neagră. Să revin la subiect: tot pe filiera europeană, am dat de Samsara, un film indian, cu budiştii din nordul Indiei. E cel mai bun film pe care l-am văzut în ultimele luni.

Dumitru CRUDU În ultimul timp, filmele mele preferate sînt româneşti, atunci cînd am ocazia să le văd. Cred că ăsta e abia începutul şi că noua cinematografie românească încă nu şi-a spus ultimul cuvînt. Filmele lui Porumboiu, Mungiu sau ale lui Sergiu Prodan sînt, fără discuţie, noua faţă a cinematografiei europene. În acelaşi timp, nu cred că aceste filme ar fi putut să apară dacă nu ar fi existat optzecismul şi nouăzecismul românesc în literatură. În opinia mea, proza lui Cărtărescu, Nedelciu, Crăciun, Vlad, Danilov, Groşan, Aldulescu, Lăcustă a exercitat o reală influenţă asupra cineaştilor români tineri. Acum procesul s-ar putea să fie invers. Ca cineaştii să-i influenţeze pe tinerii literaţi. Ar fi absurd dacă nu s-ar întîmpla asta.

Cosmin MANOLACHE Nu sînt vreo referinţă cinefilă, nu mă-ndoiesc de asta. Ceea ce nu mă împiedică să am preferinţe. Dacă tot sînt întrebat ce şi cum în legătură cu, mi-aduc aminte alb-negrul filmelor neo-realiste italiene pe care le vedeam la Telecinemateca. E o prezenţă, o formaţiune pe retină de o stranietate care m-a fascinat. Un clarobscur, aşa îmi apare şi aşa mi-a şi revenit din anii ăia, cumva pe nesimţite, ca din visele altora, recunoscîndu-le ca un medium sau ca unul care trezindu-se dimineaţa cu maţele chiorăind parcă-şi aminteşte şi nu prea că noaptea a mîncat regeşte. Cînd am văzut 8 1/2 am zis că ăsta va fi filmul meu şi aşa a fost, aşa a rămas. Cam la fel a fost şi cu Clovnii, La Dolce Vita sau Amarcord. Apoi Evanghelia după Matei, cu care m-am luptat la Cluj, la Casa Studenţilor, ori A şaptea pecete. Teorema am văzut-o mai tîrziu, dar intră de asemenea în geamantanul meu de călătorie. Trăiesc din osînză veche, s-ar zice, pe care din cînd în cînd o mai împănez cu prospături, după cum am norocul şi timpul. Ca să nu fac pe sentimentalul şi nici pe deşteptul, mai bine fac frumos o listă, ca la piaţă, pentru pregătirea unui festin, pe care l-aş alcătui din, fără italice: Deşertul tătarilor / Ora lupului / Ansiktet / Scene dintr-o căsătorie / Goodbye, Mr. Chips / Zabriskie Point / L'Avventura / Blow Up / Fanny and Alexander / Anul trecut la Marienbad / La grande bouffe / Cuţitul în apă / Balul pompierilor / Trenuri bine păzite / Sătucul meu iubit / Noaptea americană / Conversaţia / Stardust Memories / Annie Hall / Deconstructing Harry / Zelig / Călăuza / Breaking The Waves / Sorgul roşu / Magnolia / Europa / Reservoir Dogs / Pulp Fiction / Kill Bill / Festen / Punch Drunk Love / Drowning by Numbers / Pillow Book / Aaltra / Dead Man / Broken Flowers... Mai sînt şi altele, ale căror titluri nu mi le mai amintesc cu precizie, aşa că voi arunca numele regizorilor lor ca pe nişte zaruri bune: Jodorowski, Herzog, Wenders, Fassbinder, Van Sant, fraţii Taviani... E şi multă uitare la mijloc. Eclectic, eclectic, Manolache!

Angela MARINESCU Îmi amintesc Hamletul cu Laurence Olivier, interpretare halucinantă şi de un erotism extrem. Aveam, cred, 14 ani, iar în noaptea de după film am vrut să mă sinucid. Îl uram pe Hamlet, care o ura pe Ofelia. Misoginismul respectiv mi-a pus creierul în funcţiune, a fost obsedant. Apoi Ivan cel Groaznic de Eisenstein. Cruzime alb-negru, obsesia crimei, crimă obsesivă. Cîteva filme ruseşti: Al 41-lea, Zboară cocorii, Nouă zile dintr-un an ş.a. Simple, aproape primitive, transfigurante, cu personaje feminine obsedate de obsesia lor pentru Unul (un bărbat, o idee), devotament absolut, un fel de naivitate ce irumpe din adîncuri, obsedantă... Tarkovski - mister, obsesie, religiozitate pentru imagine şi sens. Andrei Rubliov cu tăcerea aceea ultimă. Tot la Tarkovski, obsesia pentru handicap. Splendid adusă la zi de Haneke în Caché şi în Panglica albă. Handicapaţii sînt nişte inşi obsedaţi, sexual desigur. Noaptea generalilor, de dragul lui Peter O'Toole, patologie pură în noaptea erotică a unei boli psihice de care suferă cei bolnavi de ideea de putere şi de moarte. Triada lui Antonioni: Aventura, Eclipsa, Noaptea, ce m-a aruncat în plină melancolie geometrică. Strigătul aceluiaşi Antonioni, ca o sfîşiere fără posibilitatea de a lua sfîrşit. Exact ca-n Fără anestezie al lui Wajda - întreruperi mortale în desfăşurarea vieţii cuplului. Pădurea de mesteceni a aceluiaşi Wajda, despre boală, tuberculoză (eu în plină tuberculoză, desigur la cap). Bergman, cinicul şi misticul, misoginul şi religiosul din Fanny şi Alexander; imaginile superbe, dintr-o altă lume, în Fragii sălbatici, şi obsesia pentru familie. Decalogul lui Kieślowski - fragmente de delir moral, obsesiv. La Dolce Vita al lui Fellini - neantul întunecat al simţurilor. Anul trecut la Marienbad - melancolie, înstrăinare. Tarantino - sînge pe toţi pereţii, violenţă în plină pudoare. Taxi Driver, cu De Niro atras puternic de moarte, obsesie pentru dreptate, posibilă exclusiv la americani. Asta înainte de Von Trier. În Melancholia lui rătăcind pe o cale ferată a cuplului pînă la apariţia în viteză a înstrăinării de toţi şi de toate. De fapt, e vorba de intimitatea apropierii, de îmbătrînire şi moarte. Alt obsedat, aceeaşi obsesie. Filme obsedante făcute de mari obsedaţi.

Cosmin PERŢA Filmele preferate, cărţile preferate, locurile preferate... înţeleg prin asta filmele, cărţile, locurile la care m-aş întoarce, nu neapărat cele mai frumoase, mai bune... Ar fi mult de discutat pe marginea acestor preferinţe şi a capriciilor lor, care se manifestă în afara logicii şi uneori chiar a sentimentului estetic, fiind generate, influenţate doar de o subiectivitate profundă, intimă. Indie, comercial, vechi, nou, toate se amestecă atunci cînd e vorba de preferinţe. Interiorul meu nu rezonează dihotomic, ci unificator, nu distinge atît genuri, specii, şabloane, cît punctele sensibile cu care se identifică sau îi repugnă. Există filme care m-au sfîşiat pe dinăuntru, în care îmi doream să pot interveni de-a dreptul, să fac un act de justiţie. Un sentiment asemănător cu acela din copilărie cînd imaginaţia îmi broda ore, zile, săptămîni în şir pe marginea cîte unei cărţi citite, modificîndu-i personajele, acţiunea, căutînd însă să modifice cît mai puţin finalul, căutînd forma perfectă. Nu pentru că cea iniţială nu ar fi fost perfectă, ci pentru că, în majoritatea cazurilor, nu reuşeam să mă împac cu acţiunile personajelor, cu deciziile lor (Hoţii de biciclete al lui De Sica, Vremea ţiganilor al lui Kusturica, Lilia4ever al lui Moodysson, Forest Gump al lui Zemeckis, Oraşul zeilor al lui F. Meirelles ş.a.) Le revăd constant, dar rar. Reacţiile pe care mi le stîrnesc sînt prea dure pentru o frecvenţă ridicată. Există filme care m-au umplut de tristeţe, o tristeţe efervescentă, cînd furioasă, cînd resemnată, dar care m-a modificat, acestea sînt filmele pe care le revăd cel mai des (Luminile oraşului şi Modern Times ale lui Chaplin, Andrei Rubliov şi Solaris ale lui Tarkovski, Rocco şi fraţii săi al lui Visconti, Doctor Jivago al lui Leen, La strada al lui Fellini, Mama Roma al lui Pasolini, Easy Rider al lui D. Hopper, 3 Iron şi Primăvară, vară... ale lui Kim Ki-Duk, Breaking the Waves şi Dogville ale lui Von Trier, A love song for Bobby Long al lui Gabel, La vitta e bella al lui Benigni, Cu capul înainte al lui Fatih Akin ş.a.). Esistă însă şi filme memorabile prin umor, cu scene pe care nu le pot uita (Farmecul discret al burgheziei al lui Buñuel, Pulp Fiction al lui Tarantino, Snach al lui Guy Ritchie, Take the money and run şi A Midsummer Night's Sex Comedy ale lui Woody Allen ş.a.). Acestea sînt cîteva dintre filmele mele preferate. Fiecare dintre ele m-a format într-un anumit sens, a transformat iremediabil ceva în interiorul meu, mi-a modificat pentru vecie perspectiva asupra lumii, m-a făcut un alt om. Mai bun, mai rău, mai trist, mai vesel, mai răbdător, mai nerăbdător, mai calm, mai furios, mai înţelegător, mai neînţelegător, tot mai departe, tot mai departe de lume. Şi acesta cred că trebuie să fie, pînă la urmă, rolul unui film, să ofere o altă perspectivă, să schimbe, să schingiuiască. Cum? Prin magie.

Antoaneta RALIAN Sînt o lacomă consumatoare de cinematograf, aşa încît numeroase filme au lăsat dîre în memoria mea. Ba mai mult, cînd eram jună copilă, obişnuiam să şi plîng la scenele lacrimogene şi mă gratulam singură cu calificativul "gîscă romanţioasă". Dar înainte de a vorbi despre impactul filmelor artistice şi despre emoţiile estetice sau despre îndoielile existenţiale infuzate de filme, trebuie să povestesc despre influenţa bizară pe care a avut-o un anume film în copilăria mea. Nu-mi explic cum, eu care am avut o educaţie foarte supravegheată, am nimerit, pe cînd aveam vreo şase ani, la un film cu Frankenstein. Un film de groază (habar n-am cu cine sau de cine), un care în soi de artist îşi speria victimele scoţîndu-şi jumătate de craniu ca pe-o pălărie, după care le băga într-un cazan cu ceară fierbinte şi le transforma în statui de ceară. Nopţi întregi nu am putut dormi după această splendidă vizionare şi mă rugam de mama să mă ia în patul ei. Am rămas pînă în ziua de azi cu o aversiune faţă de muzeele cu statui de ceară - n-am putut vizita nici celebrul Madame Tussauds. Pe la 15 ani am văzut, cred, de vreo cincisprezece ori, La răscruce de vînturi, eram îndrăgostită de Heathcliff - Laurence Olivier, şi de fiecare dată plîngeam exact la aceleaşi scene, deşi ştiam că vin şi le cunoşteam pe de rost. A urmat adolescenţa romantică în care m-au înnebunit Casablanca şi Scurtă întîlnire cu muzicile respective. Trăiam intens tragismul despărţirilor dintre îndrăgostiţi, pentru că şi eu trecusem printr-o experienţă similară, numai că, spre deosebire de Ingrid Bergman şi de cucoana din Scurtă întîlnire (nu ştiu cum o cheamă, ştiu doar că purta o pălărie caraghioasă - Celia Johnson - n.red.), eu nu mă despărţisem din pricina îndatoririlor conjugale. În deceniile socialismului victorios, pînă la Călăuza lui Tarkovski, care a rulat în anii ceauşişti şi m-a răsturnat total, nici un film nu mi s-a imprimat în suflet. În anii noştri, filmul în care m-am regăsit (da, ne plac cărţile şi filmele în care ne recunoaştem - e o formă de narcisism) a fost Orele după romanul omonim al lui Michael Cunningham. Mă răscoleşte soarta Virginiei Woolf, mă răscoleşte drama doamnei Dalloway, aşa cum m-a răscolit soarta lui Iris Murdoch reprodusă magistral de Judie Dench. Dar filmele care reprezintă pentru mine relaxarea, clătirea creierului, amnezia pasageră sînt cele de mistere inteligent rezolvate, de tip Hitchcock, Agatha Christie, Raymond Chandler.

anchetă realizată de Marius CHIVU