"Eu sînt preşedintele"

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 68, ianuarie 2012)


Cel mai popular blog de limbă franceză din lume este literar. "La République des Livres" (adică "Republica Cărţilor") este citit zilnic de zeci de mii de oameni; sute de cititori participă direct la blog, postînd comentarii, dialogînd între ei şi cu cronicarul. Care şi-a dorit să construiască un fel de cafenea literară virtuală, un spaţiu în care să practice arta conversaţiei. Pierre Assouline stă cel puţin trei-patru ore pe zi la această hipercafenea-literară globală: scrie articole, moderează comentarii, lansează mici provocări. În afară de asta, publică săptămînal în Le Monde, lunar în Magazine littéraire, anual cîte-o carte... Autoritatea critică şi auctorială şi-a cîştigat-o prin seriozitate, perseverenţă şi, nu în ultimul rînd, prin polivalenţă. Ce scrie pe cartea lui de vizită?

Nu am carte de vizită. Aşa că întrebarea se poate clasa rapid. În general, cînd sînt rugat să mă prezint, spun că sînt jurnalist şi scriitor. Şi asta ajunge.
 

"La République des Livres" se numeşte blogul dumneavoastră. De ce acte e nevoie pentru a dobîndi cetăţenia în această republică?
Oricine poate deveni cetăţean al acestei republici. Există două niveluri. Întîi şi întîi poţi citi acest blog pe care îl actualizez aproape în fiecare zi. Al doilea nivel este interacţiunea: cititorii sînt invitaţi să comenteze. Cei care chiar o fac sînt o minoritate. Majoritatea se mulţumeşte doar să citească articolele, fără să reacţioneze. Bineînţeles, cu toţii, în egală măsură, sînteţi "cetăţeni" ai acestei republici - toţi cei care iubiţi literatura şi cărţile. Pentru că blogul nu se cheamă "Republica Literelor", ci "Republica Cărţilor" - eu nu vorbesc doar despre romane sau doar despre cărţi de ficţiune, ci despre tot felul de cărţi. Nu vreau un blog limitat la literatură sau doar le chestiuni filologice, ci unul mai generalist. Republica mea are în jur de două sute de milioane de cetăţeni - aceasta e, de altfel, cifra francofonilor din lume.
 

Există şi o Constituţie a acestei republici?
De fapt, această republică e o dictatură. Există un singur preşedinte, un singur partid. Iar preşedintele sînt eu. Însă din momentul în care preşedintele a grăit, el îşi lasă cetăţenii să se exprime liber. Adesea, cetăţenii devin foarte aspri cu preşedintele lor, unii îl critică virulent. Dar asta e democraţia. N-am ce-i face: principiul de bază al Internetului e interactivitatea - fără ea, ratezi ceva.
 

Prin ce e diferită scriitura pe blog de cea de la gazetă?
Nu cred că e o diferenţă veritabilă. Drept dovadă: scriu săptămînal o cronică pentru ediţia tipărită a ziarului Le Monde. Această cronică e apoi reluată pe blog. E acelaşi text - semn că nu fac o diferenţă în ceea ce priveşte conţinutul. În schimb, mediul online îmi oferă unele instrumente pe care nu le am la dispoziţie în ziarul tipărit. Articolele de pe blog sînt îmbogăţite cu linkuri care trimit la alte articole, cu imagini etc.
 

Există şi articole pe care nu le-aţi publica în ediţia tipărită, ci doar pe blog?
Cele mai multe dintre articolele mele sînt destinate publicării pe blog; aşa sînt şi concepute. Se poate însă întîmpla şi invers - anume, ca aceste texte să "migreze" pe hîrtie. Uneori, se poate întîmpla ca revista Magazine littéraire, cu care colaborez în mod regulat, să preia în ediţia tipărită un articol publicat iniţial pe blog. Cunosc mulţi jurnalişti care, cînd scriu pentru Internet, devin brusc relaxaţi, renunţă la stil, scriu neîngrijit, folosesc un limbaj familiar. Eu, unul, ţin la rigoare: pentru mine, un articol scris pe blog trebuie să fie la fel de îngrijit ca textul publicat în ziar.
 

Care e publicul blogului dvs. şi cine sînt cititorii dvs. în ziar?
E greu de aflat. În mod paradoxal, un ziar atinge un public mai restrîns decît un blog. Tot paradoxal, publicul unui blog e mai uşor de identificat, de reperat, de analizat, decît cititorii unui ziar. Cînd scriu pentru Le Monde, ştiu, măcar în mare, care e profilul intelectual, social al cititorilor. Dar nu-i cunosc. Cînd scriu pe blog - care, prin definiţie, se adresează lumii întregi, deci oricui -, îmi pot face o idee foarte bună despre cititori, graţie interacţiunii, a comentariilor pe care le lasă la finalul textelor mele.
 

"Pluralismul e preferabil monopolului"

Ce s-a schimbat pentru dvs., de cînd scrieţi pe blog, faţă de cum era cînd publicaţi cronici literare în Lire?
Întîi de toate, scriu de capul meu, nu mai am responsabilitatea administrării unei redacţii. Cînd conduci o redacţie, îţi petreci cea mai mare parte a timpului încercînd să rezolvi probleme de relaţie între oameni. Aproape că nu mai apuci să te ocupi de ceea ce te interesează cu adevărat - în cazul meu, de cărţi şi literatură. Apoi, Internetul şi telefonul mobil îmi oferă libertatea de a călători, de a mă întîlni cu cititorii în Franţa şi în străinătate, de a avea un alt tip de relaţie cu ei.
 

Mai are vreo relevanţă critica literară?
Mai puţină decît altădată. Spaţiul rezervat criticii literare în presa scrisă s-a redus considerabil. În plus, importanţa criticului literar e mult mai mică acum decît înainte de război şi chiar decît în urmă cu treizeci de ani. Acum zece, cincisprezece ani încă mai existau critici literari care tăiau şi spînzurau; cuvîntul lor conta în lumea şi pe piaţa literară. Astăzi nu mai există nici un critic capabil să asigure, el singur, succesul (sau decesul) unei cărţi. Pe de altă parte, nu cred că avem nevoie de un papă al criticii literare, de o figură patriarhală. E mai bine cînd influenţa e dispersată. Pluralismul e preferabil monopolului. Remarc însă o pierdere a încrederii în criticii literari (dar şi în cei de teatru, de cinema etc.). Oamenii au tot mai puţină încredere în experţi şi în specialişti. Cred că acest deficit de încredere a venit odată cu decredibilizarea jurnaliştilor şi analiştilor politici. Presa în sine e tot mai puţin credibilă.
 

Această descentralizare şi democratizare a opiniei despre literatură, teatru, cinema nu înseamnă de fapt disoluţia criticii?
Ba da. Şi-acum ce să facem? Să ne plîngem? Lucrurile evoluează. Am, într-adevăr, o îndoială, şi anume atunci cînd se încearcă înlocuirea opiniei experţilor cu opinia publicului; atunci cînd le spunem cititorilor: "sînteţi cu toţii critici". E o greşeală. E demagogie. Nu e adevărat. Nu toţi sînt critici.
 

Nu vă e uneori teamă de această interacţiune cu cititorii pe blogul dvs.? Nu vă sperie că dialogul se poate transforma în conflict?
Într-adevăr, comentariile se transformă, adesea, în injurii. Nu toţi "cetăţenii" reuşesc să-şi stăpînească nervii şi limbajul. Chiar dacă eu nu îmi propun să-i stîrnesc, mereu se găseşte cîte unul care să se simtă vexat şi să improaşte cu noroi în mine sau în alţi cititori. Ca preşedinte - respectiv, ca administrator al blogului - trebuie să urmăresc pînă unde se poate merge cu critica şi de unde încep insulta, injuria. Sînt obişnuit şi suport să fiu contrazis, criticat, chiar admonestat, există însă limite care nu trebuie depăşite. Cînd comentariile frizează insulta, le şterg pur şi simplu. Aşa e corect - nu doar faţă de mine, ci şi faţă de ceilalţi.
 

"De pe poziţii egale"
 

Vă deranjează anonimantul acestor comentatori?
M-a deranjat şi mă deranjează în continuare. Îmi place să polemizez cu cititorii, dar de pe poziţii egale. Or, de vreme ce oricine se poate înscrie la cuvînt sub protecţia unui pseudonim care-i ascunde identitatea, această condiţie nu e îndeplinită. Eu îmi semnez articolele cu nume întreg, lumea ştie cine sînt - pe cînd unii dintre comentatori semnează sub pseudonim.
 

Cum de aţi publicat fragmente din blogul dvs. într-o carte? Ce e relavant (pentru posteritate) din aceste însemnări care ţin de actualitate?
Cartea e un fel de omagiu pentru cei care scriu comentarii pe blogul meu. Multe comentarii sînt foarte inteligente, ele aduc foarte mult discursului public despre literatură. Dacă vreţi, ele reînnoiesc un concept tipic şi foarte francez: arta conversaţiei. Sînt ahtiat după aceste schimburi intelectuale, după conversaţie. În carte le-am ales pe cele mai bune. A fost greu, căci în şapte ani s-au strîns mai bine de trei sute de mii de reacţii la articolele mele. Dintre acestea, probabil că doar vreo douăzeci de mii sînt interesante cu adevărat. Cîteva dintre acestea aduc foarte mult în plan intelectual. Mereu se găseşte cîte un specialist care cunoaşte mai bine decît mine o chestiune punctuală. Ei îmbogăţesc dezbaterea. Sînt cîteva lucruri cu adevărat valoroase.
 

"Adevărata dezbatere intelectuală e pe Internet" - scriaţi undeva. Cum se face că a ajuns acolo? Şi atunci, la ce mai foloseşte presa scrisă?
Societatea e cea care a evoluat. Internetul e peste tot. Era firesc ca şi dezbaterea intelectuală să evolueze împreună cu mijloacele de comunicare. Nu înseamnă însă că dezbaterea intelectuală s-a mutat exclusiv pe net. A rămas încă la radio (la televiziune a dispărut de mult) şi prin ziare. Cele două medii de viitor pentru dezbaterea intelectuală sînt însă Internetul şi Radioul.
 

Dincolo de cronicile literare "la zi", sînteţi şi autor. Aţi publicat, printre altele, numeroase biografii: James de Rothschild, Marcel Dassault, Hergé, Albert Londres, Henri Cartier-Bresson... Cum vă alegeţi personajele pe care le portretizaţi?
N-aş putea spune că e o alegere. Ele vin aşa, pur şi simplu. E ceva instinctiv şi intuitiv, nu fac nici o anchetă prealabilă pentru a vedea ce anume i-ar putea interesa pe cititori sau pe editori. Important e să corespundă curiozităţii mele.
 

Ce e cel mai important în ceea ce face biograful? Sensibilitatea scriitorului sau obiectivitatea jurnalistului?
E mereu un amestec al ambelor. Am încercat mereu să mă bazez pe o investigaţie jurnalistică onestă şi pe subiectivitatea pe care mi-o oferă ficţiunea.
 

Vă permiteţi, deci, să recurgeţi la ficţiune într-o biografie?
Nu e tocmai ficţiune. Folosesc doar mijloacele narative proprii ficţiunii, cum ar fi, de pildă, dialogul, ca să povestesc. Conţinutul, fondul sînt adevărate; dar există o punere în scenă a personajelor care e ca de roman. Datorez deci mult şi ficţiunii.
 

Se poate întîmpla ca astfel să falsificaţi istoria personajului?
Fac totul pentru ca povestea să nu fie falsificată. Ţin ca aceste biografii să rămînă documente istorice.
 

...una, două, maximum trei rupturi

Există şi zone obscure în viaţa unui om, pe care biograful nu ar trebui să le investigheze?
Am păţit-o, de pildă, cu biografia lui Simenon. Mai precis, cînd am vrut să mă documentez despre fiica lui, care s-a sinucis, sau despre soţia lui, care era alcoolică. Am vrut să spun totul şi a fost foarte dificil şi dureros. E o problemă de conştiinţă pe care probabil că o au mulţi biografi. Unii n-ar spune nimic. Eu cred că trebuie spus tot ce ar putea avea legătură cu viaţa sau opera eroului a cărui viaţă încerc s-o descriu. Poveşti din acestea nu trebuie amintite în mod gratuit, doar de dragul senzaţionalului sau al scandalului. Dar dacă are sens - şi în acest caz, avea -, atunci trebuie, cu tot dinadinsul, investigat.
 

Una dintre discuţiile la ordinea zilei în România este trecutul scriitorilor contemporani mai vîrstnici care au colaborat cu regimul comunist. Dacă ar fi să scrieţi biografia unui asemenea autor, v-ar interesa aceste detalii? Credeţi că ele ar putea schimba perspectiva asupra operei lor literare?
Categoric da, şi aş merge foarte departe. Nu cunosc exemple de tipul celor la care vă referiţi. Dar pot să vă spun, de pildă, că e imposibil să-l înţelegi pe Cioran dacă nu-i citeşti şi articolele despre Garda de Fier, scrise înainte de război. Pentru mine, biografia unui autor trebuie să urmărească rupturile - în viaţa unui scriitor există una, două, maximum trei. În viaţa lui Cioran există o ruptură majoră în momentul în care se hotărăşte să nu mai scrie în română, ci în franceză. Dacă nu îi explici opera sa în totalitate - adică tot ce a scris, în română şi în franceză -, nu înţelegi mai nimic. Da, trebuie publicat tot, inclusiv scrierile fasciste ori antisemite, trebuie să le analizezi pe toate. Asta nu înseamnă că îl admiri mai puţin. Dar nu poţi să-l înţelegi pe acest moralist dacă nu ştii ce-a făcut înainte.
 

Într-adevăr, în ultima vreme au apărut texte biografice despre Cioran - multe dintre ele au scandalizat tocmai pentru că au fost menţionate vechile lui pamflete. Credeţi că opera lui poate fi reinterpretată în urma unor asemenea dezvăluiri?
Nu. Dar astfel e pusă în context. În cazul lui Cioran, ceea ce este interesant e că limba română e limba politicii, pe cînd franceza e limba moralei. A fost o alegere. Cioran nu a ales franceza doar pentru că locuia la Paris. A ales-o pentru că voia să se rupă de trecut. Trebuie văzut ansamblul. Dar, repet, pentru mine asta nu schimbă cu nimic admiraţia pe care i-o port moralistului. Mă interesează politica, i-am citit pamfletele, dar asta nu schimbă cu nimic influenţa pe care moralistul, scriitorul, stilistul o au asupra mea.
 

Aţi venit la Bucureşti, printre altele, şi pentru a lansa, în cadrul Tîrgului de Carte "Gaudeamus" volumul Noile mitologii (apărut în traducere românească la Editura ART). Semnaţi singurul portret de scriitor din acest volum - pe cel al lui Michel Houellebecq. Să fie el singurul autor cu adevărat mitic al literaturii franceze contemporane?
Ideea acestei cărţi îi aparţine lui Jérôme Garcin, directorul paginilor culturale din Le Nouvel Observateur. Cu ocazia aniversării Mitologiilor lui Roland Barthes, o carte celebră în Franţa, care a avut un succes enorm, Jérôme a vrut să editeze Noile mitologii. Cum Roland Barthes nu mai e printre noi, el a propus unor autori să aleagă şi apoi să definească o mitologie contemporană. Mie mi s-a sugerat să-i fac portretul lui Michel Houellebecq: scrisesem deja destul de mult despre el, îi cunoşteam cărţile; ce-i drept, nu am fost mereu de acord cu el, am avut chiar şi conflicte destul de violente. În orice caz, personajul şi opera sa fac parte din noile mitologii franceze. El este, fără îndoială, autorul francez contemporan cel mai citit, cel mai tradus peste tot în lume. E un adevărat ambasador al literaturii franceze, chiar dacă el însuşi nu-şi doreşte asta. El corespunde întru totul cu ceea ce cred eu că ar fi o nouă mitologie literară. Pe de altă parte, nu sînt sigur că peste douăzeci, treizeci de ani o să se mai vorbească despre el.
 

Sînteţi şi autorul unei biografii despre Gaston Gallimard. Editura pe care a fondat-o a împlinit 100 de ani. Cum se explică această longevitate? Cum de a devenit un nume aproape mitic?
Ca biograf am încercat să plasez povestea fondării acestei edituri într-un context istoric mai larg. Ceea ce am vrut să arăt a fost că totul a fost gîndit pe termen lung, editura a fost, încă de la început, un proiect de durată. Nu doar pentru fondator, ci şi pentru moştenitorii săi. Antoine Gallimard, care este editorul meu, ştie, la fel de bine ca înaintaşii lui, să înscrie o operă în durată. Cînd a lansat editura, Gaston Gallimard a ales autori grei, precum Henri Michaux, Maurice Blanchot şi mulţi alţii. Nu s-a întrebat niciodată dacă autorii aleşi vor avea sau nu succes. Ca să luăm un exemplu care vă e cunoscut, cel al lui Cioran, pot să vă spun că în momentul în care a fost "adoptat" de Gallimard, nu s-a pus problema succesului; la început, cărţile sale nu se vindeau mai deloc, era un autor necunoscut. Astăzi e, într-adevăr, consacrat, operele sale complete apar în Colecţia "Bibliotheque de la Pléiade". Ca să ajungă aici, a trebuit mai întîi să fie susţinut de Gallimard. Mulţi autori îi datorează lui Gallimard această formă de consacrare pe care numai continuitatea o poate oferi. Nu e o editură care publică o carte ca să dea lovitura. Se publică opera - şi încă pe termen lung. Asta schimbă tot.

interviu realizat de Matei MARTIN

______
Pierre Assouline (n. 1953) este jurnalist, critic literar şi scriitor. A realizat numeroase emisiuni radiofonice (La France Inter, RTL, France culture); a condus revista Lire; editează blogul "La République des Livres", asociat ziarului Le Monde. E cel mai accesat blog cultural din spaţiul francofon. În 2008 a publicat Brèves de blog. Le nouvel âge de la conversation, o carte în care a selecţionat cele mai interesante comentarii ale cititorilor la articolele sale. A publicat numeroase cărţi, mai ales biografii: Gaston Gallimard, Marcel Dassault, Georges Simenon, Henri Cartier-Bresson, D.-H. Kahnweiler, Albert Londres, Betty de Rothschild.