Elena Borrás - traducătoare

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 75, aug 2012)


Trăieşte la Bucureşti de aproape doi ani şi vorbeşte limba română aproape fără accent, dar cu ezitările începătorilor. Uneori se opreşte la jumătatea frazei ca şi cum ar aştepta o confirmare: o fi declinat bine? oare asta să fie conjuncţia potrivită? Ridică veselă din sprîncene, şi cînd nimereşte, şi cînd greşeşte: îi place să fie corectată - ba chiar insistă s-o întrerup de fiecare dată cînd este cazul. Pe Elena Borrás, traducătoare de română în spaniolă, am întîlnit-o la o cafenea pe strada Dianei, chiar înaintea unei serate literare. Urmăreşte "tot ce mişcă" în literatura contemporană. De plăcere, dar şi dintr-un fel de obligaţie profesională, căci, mai nou, traducătorii au devenit şi promotori literari. (M. M.)

„Oamenii înţeleg eronat că a traduce înseamnă să pui un cuvînt în altă limbă“

Limba română a învăţat-o întîmplător, la Universitatea Salamanca. Nu a fost o alegere conştientă. Era una dintre acele materii opţionale la care nu se înghesuiau prea mulţi studenţi. Cursul era susţinut de Fernando Sanchez Miret, cunoscut, printre altele, ca traducător în limba spaniolă al Jurnalului fericirii de N. Steinhardt. "La cursuri eram atît de puţini, încît nici nu era nevoie de sală de curs, ţineam lecţiile în biroul profesorului nostru." Care a fost "un pedagog minunat", după cum îşi aminteşte Elena Borrás. Apoi a mai studiat, un semestru, la Iaşi - o experienţă plăcută, chiar dacă n-a fost neapărat un cîştig în ceea ce priveşte studiul limbii române. "Cînd stai tot timpul alături de studenţii Erasmus, nu apuci să te integrezi prea bine în peisajul local, nici să vorbeşti limba." În 2010, acelaşi Fernando Sanchez Miret a recomandat-o pe Borrás pentru bursa Institutului Cultural Român destinată traducătorilor de română. Nu s-a aşteptat nici o clipă să o şi obţină (dar a cîştigat-o!). Condiţiile oferite erau foarte bune: două luni de pregătire la Mogoşoaia, lîngă Bucureşti, alături de alţi cîţiva tineri cunoscători de limba română din Europa. Urmau să înveţe împreună să traducă din română în limbile lor materne prin intermediul unei alte limbi de circulaţie. Însă limba de comunicare între bursieri a fost mereu româna, şi nu engleza, care ar fi fost soluţia mai la îndemînă într-un cadru cosmopolit ca acesta. Se amuzau pe seama capcanelor limbii, a expresiilor ce căpătau, în diverse limbi şi culturi, cu totul alte sensuri decît intenţiile iniţiale ale autorilor români.

Chiar aşa: cît de mult ajută un manual? "Pe mine nu m-a ajutat prea mult. Mai degrabă m-au ajutat conversaţiile cu Florin Bican şi cu ceilalţi bursieri." Sigur, pentru atestatul de cunoştinţe avansate - examen pe care Elena Borrás l-a obţinut - e necesară şi abordarea "de manual", însă, după cum tot ea explică, "acel examen atestă doar o cunoaştere a regulilor de bază, nicidecum a subtilităţilor. Pot să spun că de fapt am învăţat limba română aici, la Mogoşoaia, din conversaţiile libere cu ceilalţi bursieri", afirmă Elena Borrás. Coordonatorul programului de burse este Florin Bican, "un om minunat, un partener de dialog excelent, care a ştiut să ne motiveze şi să ne explice o groază de lucruri despre limba şi literatura română, fără să avem vreo clipă senzaţia că ne-ar da lecţii." Căci miza cursului nu era atît excelenţa în folosirea limbii române, cît activarea acelor resurse care să le permită bursierilor să meargă singuri mai departe.

Apoi, au fost întîlnirile cu scriitorii invitaţi la Mogoşoaia să le vorbească (şi să le citească) bursierilor: Dumitru Ţepeneag, care era în ţară, Daniel Bănulescu, Doina Ruşti etc. La Neptun, la Festivalul Zile şi Nopţi de Literatură, l-a cunoscut pe Ioan Es. Pop. La Colocviul Tinerilor Scriitori de la Alba Iulia i-a cunoscut pe autori din generaţia mai tînără. La Bookfest - pe Marin Mălaicu-Hondrari. Romanul său Apropierea, pe care l-a citit la recomandarea unui prieten, a fost un coup de foudre. L-a tradus în limba spaniolă şi acum caută o editură dispusă să îl publice. Spania reprezintă într-adevăr o piaţă de carte deschisă pentru literatura română. Aici s-au publicat, în ultimul deceniu, zeci de titluri româneşti. Anul trecut, România a fost invitată de onoare la Tîrgul de Carte LIBER de la Madrid. În plus, o mare parte a poveştii din romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari se joacă în Spania - cu siguranţă va stîrni intersul editorilor. Însă Spania e acum în plină criză economică, se plînge Elena Borrás. Sectorul cultural - mai ales industria cărţii - se resimte. Programele editoriale au rămas mult în urmă, multe edituri s-au închis, editorii sînt foarte precauţi în a publica traduceri din literaturi exotice, cum e considerată literatura română, preferînd titlurile sigure, succesele garantate. Predomină comercialul, literatura clasică, traducerile din limbi de (mare) circulaţie internaţională. Literatura română îşi face loc cu greu pe această piaţă. Cu toate acestea, există cîţiva autori români bine cotaţi în Spania. Mircea Cărtărescu e un autor apreciat - era şi normal ca o editură să achiziţioneze drepturile de traducere pentru toate romanele sale. Gabriela Adameşteanu se numără şi ea printre scriitorii români cunoscuţi în peninsulă. Şi Filip Florian este prezent în librăriile din Spania. Iar romanul lui Dan Lungu Sînt o babă comunistă!, apărut recent în traducere spaniolă, a fost bine primit de critica literară şi de presa culturală. Însă autorii mai tineri îşi fac loc cu greu pe piaţa de carte iberică.

Elena Borrás lucrează acum la traducerea cărţii lui Ioan Groşan Un om din Est. Editura spaniolă Crealite s-a angajat să publice cartea cu sprijinul programului TPS (de promovare a traducerii), care finanţează cu pînă la 80% costurile pentru publicarea cărţilor româneşti la edituri străine. E un program extrem de util, spune Borrás, căci editorii nu sînt dispuşi să-şi asume riscuri publicînd cărţi ale unor autori necunoscuţi la noi în ţară. Pentru aceeaşi carte, Borrás a obţinut bursa pentru traducători profesionişti acordată tot de ICR - adică un sejur de o lună la Bucureşti. Cartea urmează să apară în primăvara lui 2013. Unul dintre factorii care au stîrnit interesul pentru literatura română - spune ea - e, fără îndoială, comunismul, şi felul în care se raportează literatura la el. "E o experienţă interesantă pentru Occident în general, o istorie necunoscută în Spania, chiar dacă şi noi am trecut printr-o dictatură." Cum de a fost aleasă tocmai această carte de către editură? Un editor a descoperit prezentarea cărţii şi un fragment într-un catalog realizat tot de ICR pentru un tîrg de carte şi s-a decis să achiziţioneze drepturile.

Altminteri, tot traducătorii sînt cei care descoperă şi promovează cărţile, spune Elena Borrás. "S-au cam dus vremurile în care traducătorii stau şi traduc. Acum, mare parte a timpului fac muncă de teren - adică încearcă să convingă editori să publice cărţi străine." Sînt mediatori sau promotori culturali, agenţi literari. Mai ales traducătorii din limbi "mici" trebuie să aibă răbdare. Iată de ce susţinerea lor e şi atît de importantă.

Recent a publicat în revista Quimera un text despre poeţii români tineri şi despre aşa-numitul curent douămiist reprezentat, printre alţii, de Claudiu Komartin, Teodor Dună, Dan Sociu, Răzvan Ţupa, Dan Coman, Radu Vancu etc., şi a tradus, pentru aceeaşi ediţie a publicaţiei, cîte un poem al fiecăruia. În cercurile literare sigur că se găsesc oameni interesaţi că citească poezie românească, altminteri e foarte puţin probabil ca vreo editură să vrea să publice poeţi români contemporani, crede Borrás.

"De fiecare dată cînd într-o frază găsesc un nume de animal, devin suspicioasă. Pentru că ştiu că sînt şanse mari să fie o expresie ori vreo zicală populară. Imaginarul românesc legat de animale e infinit. Majoritatea acestor expresii sînt greu, dacă nu imposibil de tradus," spune Borrás. "Oamenii înţeleg eronat că a traduce înseamnă să pui un cuvînt în altă limbă. Nu, nu e asta. Nu e doar atît. Acesta e şi motivul pentru care recurg doar foarte rar la dicţionarul bilingv. Cel mai adesea încerc să înţeleg sensul din DEX, căutînd apoi un echivalent în limba mea maternă." Pe de altă parte, traducătoarea se consideră norocoasă să se poată consulta direct cu autorii. Corectura finală la Apropierea a făcut-o alături de Marin Mălaicu-Hondrari, bun cunoscător al limbii spaniole.

O traducere bună e aceea care reuşeşte să ridice lectorul străin la aceleaşi trăiri sau emoţii pe care textul i le provoacă şi cititorului nativ. O misiune cu atît mai dificilă pentru traducătorul de poezie. "Există, în limba română, cîteva cuvinte extrem de dense, de concentrate, care exprimă foarte mult. De pildă: nicăieri. În limba spaniolă nu există un cuvînt, ci doar o expresie care să sugereze acest sens." Cel mai greu text a fost un poem de Florin Partene, tradus în spaniolă pentru revista Poesis. „La el, totul pare foarte simplu: autorul nu foloseşte cuvinte complicate. E însă doar o aparenţă. De fapt, a fost o adevărată încercare să păstrez în spaniolă această simplitate a expresiei şi acea muzicalitate: «toţi sîntem o pulbere fină / şi din delicateţe / plutim în lumină...»“

Uneori, apropierea, încrîncenarea de a găsi cuvîntul potrivit pot fi dăunătoare. "Am nevoie de detaşare, de distanţă pentru a-mi da seama dacă sună bine sau nu în spaniolă. E ca la Tatăl nostru - ştim atît de bine textul încît aproape că nu mai asimilăm conţinutul."