Dubii în pacea digitală

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 80, ianuarie 2013)

Scepticii sînt din ce în ce mai rari, iar suspicioşii nu au argumente. Dacă în deceniul final al secolului trecut se auzeau voci puternice care să acuze noua lume digitală de toate păcatele barbariei şi antiumanismului, astăzi asistăm la o pace digitală perpetuă. Acordul a fost atins: nu ne mai putem întoarce din drum înapoi în materialitatea imperfectă a lumii analogice. Dar nimeni nu stă să indexeze ce a adus cu ea această schimbare de suport material, de ritm şi de viteză, de atitudine. De obicei se avansează critici greu de susţinut: Internetul va schimba radical creierul uman, roboţii ne vor lua locurile de muncă, cărţile dispar şi, odată cu ele, cunoaşterea. Lumea digitală are un preţ pe care îl plătim altfel. Şi cînd zic preţ, mă gîndesc mai ales la aspectul economic.

Cel mai mare preţ este cel al informatizării şi digitalizării. Cum informatizarea nu se face de la sine, statele invită firme specializate să o facă. Şi nu oricum, ci pe bani mulţi, uneori foarte greu de justificat. Oriunde în lume sînt cîteva companii care aduc "lumina informaţională" în vieţile, casele şi lumea socială a indivizilor. De obicei sînt cam aceleaşi, parţial rezultat al globalizării, parţial al faptului că tipul de cunoaştere de care au nevoie e uşor de monopolizat sau de ţinut într-un joc oligopolic. Statul român lucrează cu aceleaşi firme din anii 1990 - ele ştiu să facă baze de date, sisteme integrate de guvernare electronică, mecanisme de supraveghere, platforme pentru educaţie, ştiu tot. Aceleaşi firme trebuie să-i alfabetizeze pe cetăţenii patriei pentru a fi pregătiţi în faţa viitorului. Şi o fac întotdeauna fixate în trecut şi cu tehnologii depăşite - pentru că lumea digitală nu-i aşteaptă pe imigranţi, ci merge în ritmul nativilor, adică tinerii care rîd de adulţii incapabili să-şi facă un cont de Facebook.

Alianţa dintre digital şi educaţie este, fără îndoială, dragoste la prima vedere. Tot ce nu reuşeşte profesorul, o vor face Google şi Wikipedia. Nimic mai fals. Tot ceea ce pare depăşit în manualul pe hîrtie este reparat prin tableta digitală care va atîrna de gîtul fiecărui copil. O altă presupoziţie greşită. Tabletele au costurile lor şi riscuri pe care nici măcar nu le-am evaluat. Wikipedia este dinamică, iar şcoala ar trebui să se ocupe şi cu fixarea cunoştinţelor, nu doar cu dobîndirea de abilităţi. Care abilităţi, cel puţin cînd vorbim de lumea digitală, nu apar de la sine. Să nu uităm că Internetul este o tehnologie (mai bine zis, un set de tehnologii) care vine fără manual de utilizare şi fără garanţie. Cineva trebuie să explice limita dintre miraj, imersiune şi cunoaştere în această lume, riscurile identităţii şi ale sferei private, inconsistenţa şi fragilitatea mediului, alături de capcana proprietăţii intelectuale. Vor fi acei profesori "treinuiţi" de firmele ubicue şi stăpîne pe cunoaşterea practică?

Infrastructura acestei lumi stă în mîinile cîtorva companii de telecom foarte greu de monitorizat sau controlat public. Ele pot decide separat sau împreună cum să-şi captiveze publicul - prin oferte generoase la cît mai multă comunicare şi informaţie -, ele pot face şi desface Internetul. Dar capitalul lor e întotdeauna în tranzit, la fel şi responsabilitatea. Iar societatea civilă online e de-abia la început, lumea politică - total neinteresată (pentru că nu poate scoate un profit), instituţiile statului sînt slabe. Ce e de făcut?