De căutat pe YouTube

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 79, decembrie 2012)

Stau în staţie la tramvai, vîntul bate şi oamenii sînt nervoşi, e iarna românească. Din mulţime iese un tip şi-mi dă un bileţel (să nu-i zic flyer) pe care scrie "De cautat pe youtube", apoi urmează o lungă listă de oameni care l-au găsit pe Hristos. Întîmplarea nu m-a ajutat să aflu calea dreaptă. Dar ceva tot am înţeles despre rolul YouTube în viaţa socială: cînd nu ai loc şi timp să spui ceva, trimiţi omul în raiul filmuleţelor de tot felul. Pe YouTube coexistă elitele înalte cu muzica lor clasică & experimentele lui John Cage în perfectă armonie cu toate şlagărele comuniste, manele, glume sinistre şi bătăile din şcoli. Toate participă la democraţia imaginii, la punerea în aplicare a articolului unic din secolul autenticităţii: filmează şi fă tot ce vrei!

YouTube a devenit o reţea socială pe ascuns, fără să-şi propună. Raiul producătorilor amatori şi terenul de luptă al marilor corporaţii de divertisment, care-şi văd clipurile încărcate sălbatic de utilizatori ce nu respectă dreptul de autor în formele sale deviant-contemporane. Sînt oameni pe care YouTube i-a făcut celebri şi oameni care şi-au distrus reputaţia aici. Sînt filmuleţe fără nici o vizualizare şi acele virale pe care toţi oamenii de marketing şi le-ar dori în portofoliu. Dar, mai ales, sînt milioane de utilizatori care joacă rolul curatorului, cu grijă aranjînd filmele în colecţii şi liste. Tot aceştia se lansează în cruciade textuale în subsolul imaginilor mişcate, se luptă pentru o poziţie fruntaşă (oferită de sistemul de vot), se atacă şi se împrietenesc într-o lume care a fost gîndită pentru privit, nu scris.

Există youtubişti - mi-a zis într-o zi Mitoş Micleuşanu. Youtubiştii nu aparţin unei clase sociale, nu joacă la salonul refuzaţilor şi nu le pasă de limitele Internetului. Cei mai mulţi nici nu vor faima; alţii, ca Bahoi - un alt produs de succes al camerelor digitale -, o fac programatic, parcă ar fi citit manualul de PR. Un profesor de matematică din Iaşi consideră că mafia ciorapilor experimentează pe români. Un adventist cîntă, într-un ritm nebun de manea, dragostea lui pentru Isus. Un actor îl imită pe Petre Ţuţea vorbind despre pasiunea generaţiei Criterion pentru bukkake. Toţi împart serverele YouTube.

Reţeaua socială video e plină de sfaturi practice filmate din toate domeniile: de la cum să-ţi instalezi Windows la cum să repari o bicicletă şi să salvezi lumea. Lor li se adaugă miliarde de pisici filmate în toate poziţiile şi atitudinile. În babilonia aceasta există o secţiune dedicată cursurilor filmate la marile universităţi, conferinţelor marilor cercetători - totul cu scopul de a aduce cunoaşterea mai aproape de oameni. Dar aici, pe cît de generoasă e ideea, pe atît de plictisitoare e realizarea. Pentru că, în comparaţie cu TED - o platformă pentru conferinţe video -, YouTube nu are standarde şi formate. Astfel de cursuri şi conferinţe interesante sînt distruse de modul placid în care au fost filmate. Educaţia video nu merge oricum.

YouTube a înlocuit comunicarea faţă în faţă verbalizată. Cînd vrei să exprimi ceva, apelezi la un link şi treaba e rezolvată cu escapismul de trei minute în care toţi ne umezim ochii.