Daniel Stein

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 73, iun 2012)

Nu ezit să aşez romanul epistolar al Liudmilei Uliţkaia, Daniel Stein, traducător, printre marile cărţi ale acestor ani. Este povestea unui evreu polonez căzut în mîinile trupelor naziste în anii '40 ai secolului trecut. În timp ce toţi congenerii lui sînt masacraţi, el, printr-un capriciu al sorţii, scapă cu viaţă şi, un moment, devine "interpret" (traducător) al trupelor exterminatoare germane. Îi ajută totuşi pe cei care se refugiază, schiţînd o mişcare de rezistenţă. Descoperit, pare că nu mai are scăpare; fuge, se ascunde în pădure. Aici are revelaţia christică: Dumnezeu este chiar omul care suferă; Crucea, suprema caznă, aduce totodată izbăvirea. Şi devine catolic, iar mai tîrziu preot catolic, fără să-şi piardă identitatea evreiască. Viaţa îl va duce în Israel, unde va deveni preotul unei parohii care oficiază în limba ebraică (ivrit).

Nu voi povesti toată cartea, nici erezia lui Daniel Stein, nici inevitabila lui osîndire, nici pieirea lui. Inspirată de un caz real, dar lăsînd un loc ficţiunii, marea scriitoare care este Uliţkaia vorbeşte despre om în condiţiile unui secol tulbure, traversat de toate curentele, un veac care ia pe val oamenii aruncîndu-i pe ţărmuri la mari distanţe, obligîndu-i să-şi pună întrebări sfîşietoare asupra identităţii lor, să-şi inventeze alta. Este o meditaţie despre conformism şi nonconformism, despre erezie şi dogmă, despre oameni patetici, despre suflete tari sub acoperirea slăbiciunii aparente. O poveste despre curaj, laşitate, trădare... În omenirea asta se află şi Daniel Stein, "interpret" prin definiţie (ne întrebăm de ce a preferat autorul versiunii româneşti să vorbească de "traducător"). Interpret de limbi (începînd cu medierea între ucigaşi şi victime), dar şi om-punte, mediator între două religii, între două comunităţi, într-o lume în care toţi comunică, dar nimeni nu se mai înţelege... un nou Babel.

Morala profundă a fabulei este, mi se pare, alta: asumarea unei situaţii dificil de explicat, una care trezeşte neîncrederea generală. Stein, desigur, nu este un sfînt. Este o victimă a istoriei şi un ins care refuză răul; pentru a-l conjura, adoptă o cale atipică. Situîndu-se în afara comunităţii care l-a născut, el nu este mai puţin suspect (este chiar mai suspect) obştei care l-a acceptat. Este, pe de altă parte, un eretic autentic. Întîlnirea cu Christos este directă. De aceea, nu trece prin dogmă, nu va trece niciodată. Christul său este al iudeo-creştinismului, dispensîndu-se de subtilităţile de sorginte elină ale dogmei trinitare. Aici apare fisura care va însemna sfîrşitul misiunii lui pastorale. Mai general şi mai subtil, lumea divizată în care trăim este penibilă, mai inapropriată pentru cei autentici, pentru cei care se întemeiază pe experienţele lor cele mai adînci şi mai grave, pentru cei care refuză să accepte altceva decît ce le şopteşte experienţa lor. Este aproape imposibil să te mîntui numai prin tine. Şi această lege pare să fi devenit şi mai strictă în vîrsta de fier pe care a parcurs-o omenirea secolului XX, o omenire cu un discurs unificator şi o practică a dezbinării.

Există oare o compensaţie pentru suferinţele prin care ai trecut? "Nu cred că Iov a fost mulţumit că i s-au adus alţi copii în schimbul copiilor lui. Dar pe cei nevinovaţi, pe cei ucişi sub acoperişul casei cuprinse de flăcări, care s-a năruit numai şi numai din cauza pactului dubios făcut de Creator cu o fiinţă ticăloasă, renumită ca duşman al neamului omenesc, pe aceia El i-a uitat?... Cartea lui Iov are multă poezie, dar îi lipseşte logica".