Dalí Salvatorul
(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 79, decembrie 2012)
Centrul Georges Pompidou consacră o vastă retrospectivă creaţiei lui Salvador Dalí (1924-1989). Organizatorii au conceput o scenografie "daliniană" a expoziţiei, menită să plonjeze vizitatorul în universul particular al artistului spaniol: intrarea se face printr-un sas în formă de ou, simbol recurent în opera lui Dalí, şi se termină printr-un altul figurînd creierul artistului. Între cele două, peste două sute de opere, constînd din desene, picturi, sculpturi, obiecte, instalaţii, proiecte pentru teatru şi cinema, fotografii. Numeroase ecrane punctează traseul vizitei, şi în asta constă marea noutate a retrospectivei de la Paris, aducînd în atenţie aşa-zisele opere efemere ale lui Dalí, happening-uri, performances filmate, conferinţe, interviuri, emisiuni de televiziune. Dalí este primul artist care se pune în scenă pe sine, considerînd că orice apariţie a sa, orice gest şi cuvînt constituie o operă de artă desăvîrşită, fulgurantă şi irepetabilă.
„Suprarealismul sînt eu“
Prima impresie şi cea mai rezistentă, după parcurgerea operelor acoperind cinci-şase decenii de activitate, este aceea de recognoscibilitate vizuală şi de coerenţă internă, în ciuda varietăţii deconcertante a formelor şi motivelor. Foarte devreme, după scurte tatonări cubiste pe urmele lui Picasso, Dalí îşi găseşte timbrul propriu, formele şi motivele care dau creaţiei sale o amprentă inconfundabilă, situîndu-se, din acest punct de vedere, alături de artiştii secolului al XX-lea cu cea mai pregnantă identitate vizuală - Picasso, Magritte, Miro, Brâncuşi, Warhol. Utilizînd desenul de un clasic echilibru şi dus la un grad de virtuozitate rareori atins de la Dürer încoace, ca şi tehnica picturală comparabilă cu aceea a marilor maeştri ai Renaşterii, Dalí aduce în opera plastică un univers de o incontestabilă originalitate, orientat aproape exclusiv spre interior, delirant şi aparent discordant, constituit în jurul unor obsesii permanente: castrare, putrefacţie, onanism, coprofilie, impotenţă. Emblematice în acest sens sînt tablourile: Étude pour Le miel est plus doux que le sang (1926), L'Âne pourri (1928), Le Grand Masturbateur (1929), Le jeu lugubre (titlu dat de Paul Eluard, 1929), L'Enigme du désir, ma mere, ma mere, ma mere (1929), Guillaume Tell (1930).
După o primă expoziţie la Barcelona, care-i aduce un început de notorietate, Dalí petrece o săptămînă la Paris, unde are în program trei vizite: Versailles, muzeul Grévin şi Picasso. Alegere semnificativă pentru personalitatea tînărului artist fixată în datele ei fundamentale: Versailles - pentru delirul de grandoare; Grévin şi figurile de ceară - atracţia pentru artificiu, pentru factice; Picasso, în sfîrşit, marea glorie a picturii, tot spaniol, care va deveni, la fel ca Breton, unul din "taţii" lui Dalí, faţă de care mai tînărul catalan se va plasa toată viaţa într-un raport de admiraţie-repulsie-emulaţie, întotdeauna rival, niciodată prieten. În aceşti ani, 1926-1928, Dalí ia cunoştinţă de existenţa grupului suprarealist şi studiază după reproduceri pictura lui De Chirico, André Masson, Max Ernst, Juan Miro, Yves Tanguy. Tot atîtea influenţe, pe care geniul lui Dalí, în formula căruia intră o neobişnuită capacitate de asimilare şi de sintetiză, le va topi în formula sa personală. Salvador Dalí era convins că numele lui avea şi (mai ales) această semnificaţie: Salvator al picturii moderne. În 1929, galeria Goemans îi organizează prima expoziţie pariziană, prefaţată de André Breton. Succesul e total, toate lucrările sînt vîndute. De altfel, 1929 este un an de răscruce în viaţa artistului: acum o cunoaşte pe Gala, de care nu se va despărţi pînă la moarte; succesul expoziţiei de la Paris îi permite cumpărarea unei case de pescar la Port Lligat, pe care o va mări în decursul anilor, devenită cuibul perechii Dalí-Gala, la adăpost de furia paternă provocată de relaţia cu o femeie măritată; realizează împreună cu Luis Bunuel filmul Cîinele andaluz, care va cunoaşte un succes fulgurant în mediile artistice; intră în anturajul vicontelui Charles de Noailles, care i-a cumpărat mai multe tablouri, şi cunoaşte frenezia succesului, a banilor, a mondenităţilor: "Banii şi succesul fac bine la suflet."
Tot acum este primit cu entuziasm printre suprarealiştii francezi, cuceriţi de convergenţa universului dalinian cu propriile căutări în domeniul iraţionalului. Ambiguităţile lui Dalí în materie de angajament politic intră în contradicţie cu intransigenţa lui Breton, care-l exclude din grup de două ori: prima dată în 1934, pentru tabloul Enigma lui Wilhelm Tell, unde personajul din titlu, prototip al autorităţii paterne oprimante, are trăsăturile lui Lenin, a doua oară, definitiv, în 1939. Şi cînd Breton, excedat de exhibiţionismul remunerat practicat de Dalí în America, creează anagrama Avida Dollars, Dalí, mai versat în arta provocării, va răspunde imperturbabil: "Suprarealismul sînt eu." Ca toate afirmaţiile lui Dalí, enorme, exclusive, provocatoare, semănînd, fără să fie, a autoderiziune, şi aceasta conţine, pe un versant al ei, un adevăr judicios exact: Dalí încarnează suprarealismul (chiar dacă nu e singurul în această postură), a fost şi rămîne profund suprarealist în toată creaţia sa. El transpune în pictură tehnica asociaţiilor de idei, reunind realităţile cele mai îndepărtate, exact ca în definiţia imaginii poetice pe care suprarealiştii au preluat-o de la Pierre Reverdy: "Cu cît raporturile dintre cele două realităţi reunite sînt mai îndepărtate şi juste, cu atît imaginea va fi mai puternică şi cu atît mai mare forţa emoţională şi impresia de realitate poetică." Cu deosebirea că la suprarealişti imaginea este involuntară, spontană şi perfect arbitrară. Chiar dacă, în practică, intervenţiile a posteriori nu sînt excluse. Principiul analogiei este păstrat, dar la Dalí, în mod manifest şi programatic, analogia devine delirantă. El realizează dezideratul formulat de Apollinaire - "poezia se face pictură". Ca toţi suprarealiştii, Dalí subminează realul, propunînd realitatea visului, a imaginaţiei, a sugestiei poetice. Salvador Dalí aprofundează metodele suprarealismului de explorare a inconştientului, în special automatismul psihic, dar propune şi o serie de contribuţii originale, propria metodă şi propriul limbaj.
Marea lui descoperire se cheamă metoda paranoïa-critique/paranoia-critică (sau delir de interpretare), descrisă şi comentată în textul L'Âne pourri/Asinul putred, reluată, dezvoltată şi ilustrată în alte texte, precum La Conquete de l'irrationnel/Cucerirea iraţionalului (1935) sau în Journal d'un génie/Jurnalul unui geniu (1964). În definiţia autorului, paranoia-critică este "o metodă spontană de cunoaştere iraţională, bazată pe obiectivarea critică şi sistematică a asociaţiilor şi interpretărilor delirante." Viziunea paranoiacă devine un medium revelator al invizibilului: "Ambiţia mea pe plan pictural - scrie Dalí în Cucerirea iraţionalului - consistă în a materializa, cu cea mai imperialistă furie a preciziei, imaginile raţionalităţii concrete... care, deocamdată, nu sînt explicabile, nici reductibile la sistemele intuiţiei logice, nici la mecanismele raţionale." Adesea, ea se concretizează într-o imagine dublă, triplă, cvadruplă, o multiplicare controlată a ceea ce artistul pretinde a fi omologat ca real, şi nu doar ca sugestie. Exemplele se află la tot pasul în opera lui Dalí - citez doar cîteva titluri de tablouri conţinînd imagini duble sau multiple ce pun în scenă metamorfozări succesive ajungînd la circumscrierea unui spaţiu-timp aflat în plin proces de modelare şi remodelare: Le Grand Masturbateur, L'Âne pourri, Le Spectre du sex-appeal, Tentaţia Sfîntului Anton. Un caz aparte îl constituie lucrarea Metamorfoza lui Narcis (1937), în care subiectul este reprezentat în două maniere diferite: în partea stîngă a tabloului, imaginea difuză, estompată a unei realităţi magmatice, ce ar putea fi un peisaj geologic sau un făt înainte de naştere; în partea dreaptă a tabloului imaginea se clarifică, degetele fine, prelungi ale unei mîini ţin un ou perfect conturat, din cochilia lui uşor crăpată ies la lumină o minunată floare, o narcisă, bineînţeles, şi, ceva mai discret, un şarpe perfid unduitor. Furnicile, puzderie, care încep să urce pe mînă semnalează şi ele intrarea într-un alt regim: de la increat, magmatic, inform, ca atribute ale perenităţii, la creat, oul spart, viaţa intrată pe tărîmul trecerii, al efemerului. Alte lecturi, alte modulaţii ale materiei vizuale sînt posibile.
După Dalí, delirul constituie o interpretare a realităţii, iar paranoia - o activitate creatoare care nu ţine, ca în isterie, de deformarea realităţii, ci are la bază o construcţie logică. Demersul artistic al lui Dalí, cu perfecţiunea lui formală trimiţînd în permanenţă la vechii maeştri (mai puţin delirul), poate fi asemănat cu acela al lui Cioran, care toarnă în tiparele unei limbi de o clasică perfecţiune şi rigoare, moştenită de la moraliştii francezi ai secolului al XVII-lea (echivalentul pe plan plastic al maeştrilor renascentişti ai lui Dalí), propria gîndire originală, profundă, contrariantă, de om al secolului al XX-lea.
Lexic dalinian
Universul lui Salvador Dalí se agregă în jurul unor cuvinte, concepte, mituri, figuri, ţinînd în egală măsură de discurs (numeroasele sale scrieri autoreferenţiale) şi de iconic.
Inexistenţă. Din copilărie este convins că nu are o existenţă veritabilă pentru părinţii lui, care văd în el reîncarnarea fratelui mai mic, mort la doi ani şi care se chema, ca şi tatăl, Salvador. De altfel, artistul va semna de la un moment dat doar cu numele de familie, Dalí, renunţînd complet la menţionarea prenumelui. Dacă acesta poate avea un sens, el nu poate fi decît acela de Salvator al picturii moderne. Pe de altă parte, revanşa delirantă a artistului este de a-şi atribui o existenţă dinainte de naştere, fratele mai mic nu a fost decît "un prim eseu de Dalí".
Narcis. Pentru a exista, Dalí trebuie să se iubească pe sine şi pentru asta are nevoie să uimească în permanenţă lumea. Aşa începe încă din copilărie lunga lui carieră de "pervers polimorf". De aici vine identificarea cu Narcis, o admiraţie totală şi continuă de sine, hrănită dintr-o nemăsurată extravaganţă exhibiţionistă. Dalí este într-o continuă reprezentare de sine, într-un perpetuu delir verbal şi gestual cîtă vreme se află în public - publicul fiind toată lumea, de la persoanele cercului apropiat familial (părinţi, bone, colegi de şcoală, vecini, Gala, doar la început, apoi numeroşii invitaţi, suprarealiştii, prietenii, Llorca, Bunuel), pînă la publicul numeros, anonim al "operelor efemere", al conferinţelor şi al intervenţiilor de tot felul. Enrique Sabater, care i-a fost secretar particular timp de zece ani, confirmă dualitatea personajului, afirmînd că Dalí avea şi o "ţinută de casă", un comportament strict normal, lipsit de orice artificiu, care înceta îndată ce apărea un aparat de fotografiat, o cameră de luat vederi sau orice persoană asimilată ideii de public.
Furnicile. Mici, harnice, întreprinzătoare, persistente ca şi memoria sau contrariul ei, uitarea: intensificarea pînă la distrugerea de sine a memoriei. Ele sînt peste tot, în universul organic, dar şi în cel anorganic, pe capacul unui ceas de buzunar închis ermetic ca o conservă (Persistenţa memoriei), semn al confuziei regnurilor şi al permanentei metamorfozări a realităţii. De altfel, Dalí este creatorul unui impresionant bestiar real, şi fantastic anamorfic, cu semnificaţii scatologice sau sexuale, neliniştitoare precum elefanţii cu picioare artritice de libelule din Tentaţia Sfîntului Anton, muşte, păianjeni, languste sau la mante religieuse, mantiza, femela care-şi devorează partenerul în timpul actului sexual.
Sertarele. Personaje (în general) feminine cu forme perfecte (cu referinţe la clasicismul antic sau la mitologie), prevăzute cu sertare: "Corpul uman se compune din sertare secrete pe care doar psihanaliza le poate deschide."
Psihanaliza. Dalí este de timpuriu un cititor pasionat şi activ al lui Freud, considerînd psihanaliza un important instrument de cunoaştere şi de dezlegare a unor fenomene enigmatice - şi, altfel, inexplicabile - ale psihismului uman. Toată opera lui se lasă citită în această cheie. El însuşi se complace în postura de nebun, dar un nebun care cunoaşte mecanismele nebuniei. Dalí se joacă avînd conştiinţa jocului şi stăpînindu-i la perfecţie regulile, el se dă total jocului pînă la ştergerea limitelor, ca şi Don Quijote.
Ştiinţele exacte. Foarte atent la cuceririle ştiinţei, în care vede o sursă de imortalitate, Dalí le adoptă cu entuziasm, integrîndu-le în propriul sistem printr-un comentariu din zona delirului spiritualist-misticoid, dar cu efecte notabile în opera plastică. Teoria relativităţii restrînse şi generale a lui Einstein are ecou în ceasurile moi ale lui Dalí (tabloul cel mai cunoscut din această serie - Persistenţa memoriei), mesagere ale ideii imediate de timp care curge, dar şi ale unei posibile modelări a spaţiului-timp. În orizontul lui Dalí îi mai găsim pe Werner Heisenberg (adoptat şi el simbolic ca tată) şi Erwin Schrödinger, teoreticienii fizicii cuantice, James Watson, cel care a decriptat ADN-ul, René Thom, matematician, autorul teoriei catastrofelor, adoptat de Dalí ca un nou tată, după Breton, Picasso, Heisenberg. Stéphane Lupasco şi propunerea acestuia de introducere a principiului non-contradicţiei în gîndirea occidentală l-au atras de asemenea pe Dalí. De altfel, în expoziţia de la Centrul Pompidou cei doi pot fi văzuţi discutînd împreună într-un fragment din emisiunea de televiziune 1001 de viziuni ale lui Dalí, din 1978.
La sfîrşitul războiului, impresionat de bomba de la Hiroshima, Dalí intră în perioada sa nucleară. Acum realizează o serie de opere (Madona lui Rafael la viteză maximă sau Cap rafaelesc explodat) care pun în scenă obiecte sau fragmente de obiecte suspendate evocînd electronii din jurul unui atom, ce sînt pe cale de a se agrega într-un obiect, personaj, figură sau, dimpotrivă, de a se descompune într-o imagine construită după rigorile secţiunii de aur. Acelaşi principiu stă la baza fotografiei Dalí Atomicus, dintr-o serie mai largă realizată cu fotograful Philippe Halsman. În aceşti ani, Dalí se proclamă monarhist şi catolic.
Suprarealismul este înlocuit de misticism, într-o variantă strict personală ce se vrea o sinteză între ştiinţa de vîrf (cu ultima ei realizare, energia atomică) şi religie - aşa-zisa "mistică nucleară". În Manifestul mistic din 1951, Dalí scrie: "În 1951, lucrurile cele mai subversive ce pot surveni în viaţa unui ex-suprarealist sînt două: primul, să devină mistic, al doilea, să ştie să deseneze."
Delirant, megaloman, Don Quijote tragic care provoacă rîsul, clovn insesizabil şi mare manipulator al inconştientului, Dalí este un mare artist ce pare la îndemîna tuturor, dar care trebuie descoperit.