Cum e la debut?
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 60, mai 2011)
Alexandru BUDAC • Lili BUNOFSKI • Adrian BUZDUGAN • Raluca DUNĂ • M. DUŢESCU • Anca HAŢIEGAN • Ioana MACREA-TOMA • Adina ROSETTI • STOIAN G. Bogdan • Dragoş VOICU
„Dintre toate evenimentele care au loc în viaţa unui om, publicarea primului volum de versuri este cel mai insignifiant. Dar, chiar dacă asta nu contează pentru nimeni, autorul simte destulă nelinişte.“
Herman MELVILLE
„Orice tînăr scriitor care se poate abţine de la scris ar trebui să o facă fără ezitare.“
André GIDE
„În ziua cînd îşi corectează primul şpalt, scriitorul tînăr este la fel de mîndru ca elevul care tocmai a luat un sifilis.“
Charles BAUDELAIRE
Alexandru BUDAC La debut e ca-n filmele americane. Mai întîi îţi faci curaj în faţa editorului, imaginîndu-ţi că eşti The Godfather („I’m gonna make him an offer he can’t refuse.“). Apoi, cînd îţi apare cartea, trebuie să fii mereu atent să nu confirmi suspiciunile celor care se tem inutil că te-ai schimbat peste noapte, că te dai drept Taxi Driver („You talkin’ to me?“). După primele recenzii favorabile visezi că ai aterizat la Casablanca („I think this is the beginning of a beautiful friendship.“), însă odată cu cronicile negative îţi doreşti katana din Kill Bill („You and I have unfinished business.“). În cele din urmă reuşeşti să te eliberezi din Matrix („There is no spoon.“) şi-ţi reîncarci bateriile cu optimism de Terminator („I’ll be back !“). (Byron în reţea sau Cum a rămas liberă canapeaua doctorului Freud, eseu, Editura Humanitas, 2009)
Lili BUNOFSKI Cum am fost aruncată în lume? Cea mai frumoasă reacţie a fost cea a copiilor mei, singura autentică, fructuoasă. Nu ştiu ele ce conţin acele micro-ficţiuni, însă, revenită de la Salonul Cărţii de la Paris, Miri, fata cea mare, mi-a spus: „Eşti faimoasă, mama! Ai apărut în cărţi!“. Fetiţa mea cea mică mi-a dat recent spre lectură prima ei „carte“. Scrisă cu majuscule şi însoţită de desene minunate. Nu a fost nevoie să inventez cîte o istorie nouă şi nemaiauzită, ca în fiecare seară (aş putea să am parte de un debut chiar şi la secţiunea asta „audiobook“) – am citit povestea ei dintr-o cărticică handmade, cusută la mijloc cu aţă. Iată adevăratul debut, cel al copilei mele de numai şase ani: „AFOST O DATA CA NICIODATA O PRINTESA CARE SE PUTEA TRANSFORMA IN TOT CE VROIA EA.SI ACEASTA S-A INTALNIT CU….“ Coperta finală are pe ea nişte inimioare pline, încă, unite prin partea cea mai îngustă şi formează nişte clepsidre (în pagina finală de gardă, din cele două inimioare nici una nu pare golită, în măsurarea timpului curbat, ascendent şi accelerat pe care aceste clepsidre ale iubirii îl înregistrează). Ieri-seară, în clipele în care ne-am privit, Andra: „Şi între noi două iar s-a oprit timpul!“ Tac, ştiu prea bine ce înseamnă asta, „Poveştile“. Dacă aş debuta la categoria literară-SurNanny – aş putea face un copil să Gîndească, să Iubească. Finiş joc. Şah mat. (Tacto, roman, Editura Curtea Veche, 2010)
Adrian BUZDUGAN Posibil ca mulţi autori să fi debutat cu uşurinţă: să fi trimis manuscrisul, un redactor binevoitor să le fi făcut un referat favorabil, consiliul editorial să-şi fi dat acceptul şi cartea să fi ajuns în librării în doar cîteva luni. Deşi mă cam îndoiesc, există însă această posibilitate. Cert este însă că eu n-am făcut parte din această categorie. În 1985 mi s-a propus să transform un roman neterminat într-o nuvelă. „Nuvelă?! Într-o revistă?! Nicicum, totul sau nimic!“... şi a rămas nimic pînă în ’91 cînd am propus Editurii Junimea un antiroman poliţist însoţit de cîteva povestiri absurde. Am dat peste redactorul binevoitor, referatul a fost pozitiv, consiliul editorial şi-a dat acceptul, numai că editura, ca multe alte edituri de stat din acea perioadă, s-a confruntat cu o situaţie financiară dezastruoasă, iar debutul n-a mai avut loc. Vreo zece ani n-am mai scris un rînd, am terminat o facultate din cele trei începute şi mi-am văzut de treabă. M-am obişnuit cu ideea că se poate debuta oricînd. Antum (de la şase ani, cînd nici nu ştii alfabetul – cazul lui Dragoş Merişca, pînă spre optzeci – Adrian Oprescu) sau postum (Ioan Budai-Deleanu, Urmuz etc.). Acum vreo patru ani, stîrnit de-un bun prieten jurnalist, am început să public din povestirile aflate la sertar. Cum dădusem la spate debutul ratat, am întocmit şi o cărţulie. Am contactat o editură, două, nouă, dar n-am mai dat peste un redactor binevoitor. Abia în urma cîştigării Concursului de Debut UniCredit Ţiriac de anul trecut manuscrisul s-a întors ca un bumerang la una dintre ele. Problema e nu cînd debutezi, problema e cum o faci şi cu ce! Intri pe drept în literatură ori plăteşti pentru asta (am văzut o editură la care poţi să calculezi direct pe site la cît se ajunge, în funcţie de format, copertă, număr de pagini etc.)? Dacă ai debutat fără intervenţii, atunci poţi răspunde simplu la întrebarea „Cum e la debut?“. „E bine!“ Te poţi bucura nestînjenit cînd Dan C. Mihăilescu îţi prezintă cartea spunînd: „Satisfacţie! Avem un nou autor român în viaţă!“ (Capela excomunicaţilor – povestiri ultimative, Editura Humanitas, 2010)
Raluca DUNĂ Am auzit că unora le tremură genunchii, li se umezesc ochii, aşteaptă tipărirea primei cărţi cu o teribilă emoţie. Eu nu am simţit nimic „la debut“. Recunosc, în timp ce scriam Eu, Autorul, lucrînd pe Sf. Augustin, Leonardo sau Montaigne, unde se pune problema legăturii dintre operă şi autorul ei, am început să înţeleg altfel lucrurile şi mi-am tot repetat că trebuie să mă bucur mai mult de cartea mea în timp ce lucrez la ea, pentru că, odată publicată, această carte nu îmi va mai aparţine. Cînd publici o carte, accepţi să o dai lumii, să o expui judecăţii tuturor, iar judecata unora este părtinitoare. Împotriva acestor „judecăţi“ m-am înarmat de-a lungul celor şapte-opt ani de lucru: mai bine să te detaşezi de opera publicată, pentru că nu o mai poţi apăra în nici un fel, trebuie să accepţi ideea că oricine poate spune orice despre „copilul“ tău. Pasiunea cu care am scris Eu, Autorul, încordarea de a da ce este mai bun din mine este însă ceva ce nimeni nu îmi poate lua, conştiinţa unui lucru bine făcut şi care te exprimă în profunzime. „Debutul“ propriu-zis ţine, pentru mine, mai mult de exteriorizarea actului (interior) al scrierii, de recunoaşterea pe care ţi-o dau alţii. Şi e mai profitabil să nu aştepţi nimic de la alţii, întîi, ca să te fereşti de suferinţe inutile, apoi, pentru că „aşteptarea“ confirmării publice îţi poate deforma traiectul intelectual. Dacă se întîmplă ceva bun, sînt fericită, dacă aud lătrăturile căţeilor culturali, nu sînt surprinsă. Pentru că această carte este, la origine, o teză de doctorat, o parte din bucuria debutului s-a consumat, cred, la susţinerea doctoratului. Oameni, pe care îi respect şi cu autoritate în domeniu, au spus „foarte bine“, şi această confirmare a însemnat o mare eliberare pentru mine, într-un moment de nesiguranţă, care a survenit la ceva vreme după ce am pus ultimul punct. Atunci cînd am primit cartea tipărită în braţe mă aşteptam să fiu covîrşită de emoţie, dar am fost doar mulţumită întrucît cartea arăta foarte bine, cu multe imagini color, aşa cum visasem, dar nu era totuşi decît un „obiect“. Care urma imediat să fie dat altora – lumii – „distribuit“. Apoi, Eu, Autorul s-a „născut“ cam la o lună după băieţelul meu. Nu se poate compara naşterea propriului fiu cu cea a unei cărţi, fie şi de debut. Pentru carte nu a fost nici prea mult timp, nici loc de emoţii. Dar mai contează? De o carte, mai ales de un debut, mai bine te bucuri mai tîrziu decît prea devreme. (Eu, Autorul, eseu, Editura Tracus Arte, 2010)
M. DUŢESCU Înainte, destul de stresant –după, foarte OK.Cartea mi-aapărutîniunie 2010 şi ţin minte că era caniculă, mă sfîrşeam,aveamceva probleme cuclimatizarea acasă şicei de la serviciu erau depăşiţi, plus cădatorită unor modificăriesenţiale adusela Legea Urbanismuluicumva peste noapteînvara lui2008, cînd euplecasem ca o hahaleră într-un tur interminabil prin lumea largă, acum, după aproape doi ani,suportam consecinţele. Mă rog, aveam un P.U.Z. care încă zăcea blocat la Primărie, iarclientul – un tip, aşa, security people –voia săfiu chemat în instanţăşi să-mi fie imputate daune de150.000 de euro. Doar că între timp lucrurile s-au limpezit. Înurmaavizului de oportunitate eliberatdupămai multeaudienţe la arhitectul-şef al Capitalei, în final, cu o machetăce de-abiaîncăpuse pe uşă şi unmănunchi de frunze de morcov ce-şi făcea loc cu delicateţeprinbumbaculpantalonaşilor mei, am reuşit să obţino derogare tehnică peproiect. Şi, chiar dacă groaznic de cald şi cu probleme cu sistemul de climatizare, acele nopţi de vară au fost pur şi simpluminunate, somnul meu cu adevărat liniştit – apariţia cărţii avea să se suprapună perfect peste aceste evenimente. (şi toată bucuria acelor ani trişti, poezie, Editura Cartea Românească, 2010)
Anca HAŢIEGAN Trebuie să fi fost pe la începutul şcolii primare cînd am confecţionat nişte cărticele din hîrtie legate cu sfoară şi am hotărît în sinea mea că viitorul îmi va fi legat, într-un fel sau altul, de acest obiect. Cam tot de atunci cred că datează şi dorinţa mea de a avea un cîine. Ambele vise de copil (ambiguitatea expresiei e intenţionată) mi s-au împlinit aproximativ în acelaşi timp. Anul trecut, la vîrsta de 32 de ani, am debutat cu volumul Cărţile omului dublu, devenind totodată mîndra mămică adoptivă, cu acte în regulă, a unui metis de Flat Coated Retriever (rudă apropiată a Labradorului), salvat dintr-un adăpost, şi pe care l-am botezat Hoţu. Cartea arată exact aşa cum am sperat: desenul de pe copertă reprezintă o altă promisiune împlinită – făcusem pe vremuri un legămînt cu autoarea lui, Rada Niţă (fiica Sandei Cordoş, criticul literar), acum studentă în ultimul an la Grafică, că, dacă o să scot vreodată o carte, o voi ruga pe ea să mi-o ilustreze. Şi aşa a fost! Cîinele, care arată şi el splendid, negru lucios, cu nişte ochi ca aluna, s-a arătat la rîndul lui încîntat şi a apreciat-o în felul său entuziast – mi-a mestecat rapid un exemplar! În mod normal, îmi zic, ar fi trebuit să manifest un entuziasm similar, dacă nu să-mi rod cartea, măcar să sar într-un picior, să fac o piruetă, ceva... În loc de asta – nimic! Nici o tresărire atunci cînd mi-am ţinut cartea (primul născut) pentru întîia oară în mînă (asta se întîmpla undeva într-un garaj dintr-un cartier mărginaş al Clujului, în care am şi acordat primul autograf). Pesemne emoţiile le consumasem pe parcurs, în actul scrierii, iar toate procesele ulterioare le-am privit cu detaşare (dacă nu chiar cu repulsie, atunci cînd am început să amuşin, abia, ce înseamnă în lumea noastră promovarea şi nevoia autopromovării), ca pe ceva ce nu mai avea nici o legătură cu mine, cu ceea ce trăisem cîndva şi se îndepărta tot mai tare. Adevărul-adevărat e însă că omul dublu – triplu, multiplu… – care sînt se simte „debutat“ doar pe jumătate şi înspăimîntat la gîndul că poate nu va mai reuşi să publice niciodată o carte pe placul celeilalte jumătăţi (şi jumătate!), adică o carte de proză, fie din lipsă de timp (supravieţuirea economico-financiară înainte de toate!), fie din lipsă de putere de muncă şi inspiraţie, fie din toate astea laolaltă. Poate aşa îmi era scris, ca, pasionată de teatru şi fascinată de figura Actorului cum sînt, să debutez teatral, cu o falsă carte de identitate – sub o identitate cu care nu mă simt perfect solidară. Pînă la „adevăratul“ debut (deşi cred, pe urmele lui Camus, că propriile comedii ne definesc în aceeaşi măsură ca şi elanurile sincere), dacă va fi să fie, rămîne să mă consolez cu hoţomanul care, în înţelepciunea-i nesfîrşită de patruped, intuind impostura, mi-a făcut harcea-parcea coperţile, ambalajul, vîrîndu-mi-se imediat pe sub piele, pînă la cotor. (Cărţile omului dublu. Teatralitate şi roman în regimul comunist, eseu, Editura Limes, 2010)
Ioana MACREA-TOMA Recunosc că întrebarea îmi pune probleme din mai multe puncte de vedere. Tehnic vorbind, nu sînt la debut. În plus, reflexe sociologizante mă obligă nu doar la confesiune, ci la autoanaliză. Cartea publicată în 2002, Tentaţia arabescului. Angoasă şi anxietate în literatura argentiniană, deşi capitalizabilă la nivel simbolic, a beneficiat de o vizibilitate extrem de redusă. Interesant e că marginalitatea publicistică – atît de comună unui sistem editorial cu zonele lui de monopol – a fost însoţită în timp de un abandon al cărţii în ordinea propriului sistem de autoreprezentare, odată cu diversificarea căutărilor (socio)literare. Cartea actuală de debut, Privilighenţia..., constituie un act identitar mult mai asumat, ea fiind rezultatul unui travaliu doctoral de şase ani şi al unei nezdruncinate credinţe în modele teoretice cît mai obiectivizante, care să producă o alternativă discursivă la dezbaterile privind literatura scrisă în comunism. Finalizarea tezei, după o serie de greutăţi metodologice (învăţatul metodelor statistice, peregrinările arhivistice), a fost prima mare izbîndă în cursul noii probe iniţiatice publicistice. Febrilitatea scrierii ei, în intervale spaţio-temporale inedite (acasă, înainte şi după bursa de la Budapesta) a adăugat finish-ului un sentiment de jubilaţie care a eclipsat efortul prin tensiunea descoperirilor permanente. Apariţia tezei în formă de carte m-a găsit deci deja angrenată în alte proiecte care mi-au oferit deopotrivă detaşarea critică şi bucuria melancolică faţă de o carte situabilă în genealogia viitoarei cărţi (un alt debut, sper, într-un circuit internaţional). Pe de altă parte, m-a făcut să resimt dilematic problema raportării personale la cîmpul literar autohton. Deşi cristalizată într-un mediu literaturocentric, cartea se revendică de la modele discursive regăsibile în alte cîmpuri (sociologia literară şi istoria socială). Astfel, aspirînd la o omologare în cadrul ştiinţelor sociale, cartea face mai curînd obiectul receptărilor literare. Nu aş vrea să închei fără să mărturisesc şi indeterminarea resimţită în legătură cu aspectele editoriale ale publicării, vag reglementate contractual şi acrobatic transgresate; astfel, debutul la interferenţa regnurilor disciplinare aproape că îşi devoalează fragilitatea prin materialitatea cărţii în sine (suferindă grafic uneori şi distribuită incert). (Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc, eseu, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009)
Adina ROSETTI Debutul meu a fost cu multe peripeţii şi surprize. Mai întîi, o editură mare, nu spui care!, mi-a refuzat manuscrisul, invocînd atotputernica Criză şi alte motive destul de ermetice. Apoi, una ceva mai mică, dar mai curajoasă, a hotărît că merită publicat (din nou, mulţumiri lui Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai răi lectori, după cum se autointitulează). Nici bine n-am semnat contractul & predat corecturile finale, că m-am trezit cu manuscrisul sechestrat. Ştiţi povestea de astă-vară, cu acei indivizi înarmaţi cu bîte şi lanţuri care au ocupat peste noapte sediul Editurii Curtea Veche… N-am să intru în detalii, dar pot să spun că am tremurat în fiecare zi, timp de mai bine de o lună, pentru soarta cărţii. Totul s-a terminat cu bine, cartea a apărut, dar după nici două zile de euforie-post-publicare m-am trezit cu o ameninţare de a fi dată în judecată de un domn scriitor care susţinea că deţine monopolul asupra cuvîntului (foarte englezesc, altminteri) „deadline“. Într-o săptămînă, am devenit expertă în copyright, OSIM, ISBN şi alte chestiuni care înainte îmi erau la fel de străine precum modul de funcţionare al motorului cu injecţie. Acum pot să dau consultaţii. În rest, m-am certat şi împăcat cu tata (care, din sceptic, cum era la început, a devenit cel mai înfocat PR pe care l-aş fi putut avea), am crescut brusc în ochii fiicei mele de cinci ani („Cuuum, mami, ai scris singură atîtea cărţi? Şi fără poze!!!“), încerc să-mi conving prietenii că e OK dacă nu mi-au citit cartea (pe bune, chiar nu mă supăr deloc!) şi mi se pare că volumul acela albastru cu o fată pe copertă, pe care-l mai văd prin librării, nu-mi mai aparţine deloc. Aştept să văd ce mai urmează. (Deadline, roman, Editura Curtea Veche, 2010)
STOIAN G. Bogdan E destul de greu de definit cum e la debut. În cazul meu, a fost şi bine, şi rău. Bine, pentru că am cîştigat, pe de o parte,aprecierea şi admiraţia unor oameni, în special de sex feminin, din lumea artei, iar asta m-a ajutat să-mi îmbogăţesc anumite cunoştinte – şi, pe de altă parte, mai multe premii decît în toţi anii deşcoală – ceea ce m-a flatat. Rău, pentru că mi-am făcut mai mulţi duşmani decît prevedeam, tot din lumea artei,căci se ştie că scriitorii şi artiştii, în general,îşi iartă orice numai succesul – nu, or eu, pe lîngă faptul că am succes, mai am şi-o stimă de sine care reduce la absurdmajoritatea scriitorilor,dar şi a oamenilor, pe care-i găsesc lipsiţi de stimă desine, viscerali, manipulabili, uşor de vîndut şi de cumpărat, deci ieftini, şi le scot sentimentele de maimuţă, precum invidia, la iveală. Dar cineva trebuie s-o facă şi pe asta. (Chipurile, poezie, Editura Cartea Românească, 2009)
Dragoş VOICU M-am hotărît eu, aşa, să scriu o carte. Coada. Cauzele au fost multiple. Teama de ratare, frustrările profesionale, nevoia de iubire, frica de moarte, nevoia de a rămîne ceva după mine, pentru fiul meu ce avea să vină, amintirea că, odată, eram necondiţionat bun la ceva, că citeam mii de poveşti, că nu mă jucam, că învăţătoarea mă trimitea să spun poveşti claselor unde celelalte învăţătoare aveau o zi liberă, că făceam cele mai frumoase compuneri din clasă. Aşa am început să scriu Coada, fără să respir, în aproape patru luni. Debutul a început cu un telefon de la editură. Nu mai ştiu exact ce mi s-a spus, oricum cîştigasem concursul, urma să fiu publicat. Pluteam. În acea zi cumpărasem bilete la Lacul lebedelor. Trebuia să merg cu soţia şi cu nişte prieteni. Am plecat cu o oră mai devreme de la serviciu, spre Operă. Începuse ploaia. Eu mergeam printre picături rîzînd, cu gura deschisă spre cer. Am rătăcit prin ploaie două ore, cu ochii înghiţind cerul, cu gura sorbind toată ploaia. Nu ştiu despre ce este vorba în Lacul lebedelor. Îmi amintesc numai nişte rochii albe învîrtindu-se fără sfîrşit. Apoi am fost la editură să semnez contractul de publicare. Aşa am cunoscut un om minunat, Mădălina Ghiu. După ceva timp am fost invitat la lansarea cărţii. Fiul meu, Tudor, împlinea fix o lună. Aici am cunoscut alţi oameni minunaţi: Daniel Cristea-Enache şi Bianca Burţa-Cernat, oameni care nu mă cunoşteau, dar care au vorbit, cum nu mă aşteptam de cald, despre cartea mea. Şi nu-mi venea să cred cîţi se adunaseră acolo şi nu-mi venea să cred că stăteau la coadă să le semnez cartea. Debutul e o stare de graţie care creează dependenţă. Din păcate, durează atît de puţin! Nu-ţi rămîne decît să o cauţi mereu, printre cărţile altora, sau, poate, printre cărţile tale. (Coada, roman, Editura Cartea Românească, 2009)
anchetă realizată de Marius CHIVU