Cristian TEODORESCU: "Scriu dintr-un fel de vinovată dependenţă, dar şi din plăcere"

Radu G. Ţeposu, Mariana Marin, Ion Stratan, Ioan Flora, Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă, Gheorghe Crăciun, toţi au plecat foarte devreme... V-aţi gîndit vreodată ce destin tragic a avut generaţia ’80? Ce-a mai rămas, socialmente vorbind, din generaţia dvs.?

Toţi, dar absolut toţi cei care au plecat au lăsat cărţi care sînt convins că vor conta oricînd în literatura română. Nu e o consolare. E o părere de rău mai mult că n-au mai avut timp să scrie. Au dispărut la maturitate atunci cînd opera unui scriitor începe să se rotunjească. Crăciun şi Lăcustă au apucat să lase cărţi prin care anunţau sclipitor începutul acestei rotunjiri. Nedelciu n-a avut această şansă. Am rămas cîţiva prieteni, supravieţuitori ai generaţiei ’80.  Socialmente, cum spui, toţi cei care la un moment dat se plîngeau prosteşte că n-au loc de optzecişti pot răsufla uşuraţi. Dar, dacă e nevoie, le pot cere scuze nemulţumiţilor că n-am dispărut toţi, să eliberăm de noi nerăbdătoarea antumitate a literaturii române. 

Mai ţineţi legătura?

Cu unii da, cu alţii nu. Cu Florin Iaru şi cu Dan Stanciu mă văd la Caţavencu. Iar cu ceilalţi din partea cu da vorbesc la telefon. Ne sunăm fie din motive curente, fie ca să ne mai auzim. Ca semn de recunoaştere întrebuinţăm şi azi formula: „Ce mai faci, dom’ – urmează numele mic, rostit cu aceeaşi intonaţie ca pe vremuri – ?“. De obicei ne dăm telefoane „de bine“, dar cînd aflăm că i s-a întîmplat ceva rău vreunuia dintre noi, ne căutăm imediat unii pe alţii, la fel ca pe vremuri. Pot trece luni de zile între două conversaţii, dar eu – şi cred că şi ceilalţi – simţim că între noi există aceeeaşi aşteptare ca pe vremea cînd eram studenţi şi reluam într-un azi de atunci o conversaţie începută ieri. Dar chiar şi cînd e vorba de cei pe care îi evit dintr-un motiv sau altul, între noi a rămas prietenia de odinioară pe care nici un incident, oricît de neplăcut, n-o va putea face să dispară. 

Din Desant ’83, doar dvs., Cărtărescu şi Constantin Stan ce mai scrieţi constant proză. Se poate spune că optzeciştii au fost o generaţie de risipitori?

Mai scriu dintre desantişti şi Nicolae Iliescu, şi George Cuşnarencu. Lui Bedros Horasangian i-a apărut anul trecut un volum de proză scurtă. Iar dintre ceilalţi optzecişti, ştiu că Florin Iaru pregăteşte un volum de proză, iar Romulus Bucur lucrează la un roman. Însă e cu siguranţă ceva adevărat în întrebarea dvs., după 1990 toţi ne-am risipit şi în alte proiecte. Mai ales în gazetărie. Şi cred că e explicabil de ce am făcut-o. Ni se părea că începe o lume şi credeam toţi că avem datoria să luăm parte la facerea ei. Atunci au apărut răceli între noi – unii cu FSN-ul, alţii cu partidele istorice, unii cu Piaţa Universităţii, alţii cu Iliescu. Iaru polemiza cu Nedelciu, deşi erau prieteni apropiaţi din anii cînd au lucrat împreună la Editura Cartea Românească. Mai tîrziu, cînd Mircea era în Franţa, la tratament, mi-a trimis o scrisoare politică acuzatoare care m-a enervat. Nu i-am răspuns. De fapt, nu i-am trimis răspunsul şi, cînd am vorbit cu el la telefon, era într-o rezervă de spital la Marsilia. Am convenit ca după ce se întoarce să stăm de vorbă la un pahar din vinul lui de la Fundulea şi să punem lumea la cale. Cînd s-a întors, Nedelciu avea mai multe proiecte literare pe care nu le-a putut duce la bun sfîrşit din cauza bolii.

Chiar şi un scriitor adevărat se poate risipi? De pildă, Sorin Preda n-a mai publicat de mult nimic... 

Sorin Preda a publicat cîteva manuale de jurnalistică şi atunci cînd îl întreb ce mai scrie nu-mi spune că a renunţat la ficţiune. Şi chiar dacă mi-ar spune, nu l-aş crede. Un scriitor nu renunţă la scris nici cînd se jură că a făcut-o. Sorin, care e extraordinar de talentat, e un tip care depinde şi de inspiraţie, şi de un simţ critic aproape dizolvant. El nu scrie romane fiindcă e romancier, ci fiindcă, la un moment dat, are de scris un roman. Sorin Preda e cel mai artist, cu bune şi cu rele, din generaţia noastră.  De ce încetează un scriitor să mai scrie? Un caz dramatic mi s-a părut Ştefan Bănulescu. Mi-a spus de mai multe ori, cînd îl vizitam la el acasă, că are gata continuarea la Cartea Milionarului. Cred că spunea asta ca să se ţină în priză, nu din mitomanie. După ce a murit, am aşteptat ca urmaşii săi să publice următoarele volume din Cartea de la Metopolis, anunţatul ciclu din care făcea parte Cartea Milionarului. Aceste volume despre care Bănulescu îmi spunea că vrea să le revadă, după operaţia de cataractă prin care trecuse, n-au apărut. Poate că n-au fost scrise, dar cred în mirajul prozatorului care îşi poartă cărţile în cap ca şi cum ele ar exista şi pe hîrtie. 

Cînd la receptarea Desant-ului aţi fost etichetat drept cel mai tradiţionalist dintre prozatori, v-aţi simţit nedreptăţit? Cum de nu v-a luat valul textualist / experimental? Ca prozator scurt, de la cine vă revendicaţi? 

Nu mi se părea că sînt tradiţionalist, dar prin comparaţie cu textualiştii din Desant nu puteam părea altfel. Prozatorii şi teoreticienii Noului Roman Francez din care s-a tras textualismul mă plictiseau. Nedelciu mi s-a părut mult mai talentat şi avea un umor care făcea textualismul său digerabil. Poveştile lui Gheorghe Iova despre atitudinea textuantă mi se păreau indigeste. Pînă să mă întîlnesc cu textualiştii la cenaclu, citisem cu program ruşi, americani, români interbelici şi de vreo trei ori Odiseea, în traducerea lui Lovinescu. Mulţi ani s-a spus despre mine că aş fi cehovian, deşi scriitorii ruşi la care mă gîndeam anume în adolescenţă erau Gogol şi Dostoievski, iar dintre americani Salinger, Melville şi Poe. S-a mai spus că aş fi continuatorul lui Marin Preda, ceea ce nu mă simt, dar ce-aş fi putut face? Să cer drepturi la replică la cronici literare? Ar fi fost ridicol.

De unde credinţa asta, pînă la urmă cîştigătoare, în realism?

Imediat după 1989, dacă vă mai amintiţi, cuvîntul „realism“ devenise una dintre oile negre din lumea literară. Începuse perioada postmodernismului, care după părerea mea e un concept care în literatură nu funcţionează. Mi se pare o umbrelă care n-are decît spiţe, nu şi acoperiş. Ieşi cu ea pe stradă, te plouă prin ea, dar în loc să dai vina pe umbrelă, te plîngi de neruşinarea ploii. În privinţa realismului meu, nu e unul cu program. E ceea ce sînt şi cred că atitudinea realistă mi se trage de la combinaţia dintre plăcerea de a povesti şi timiditatea de a vorbi despre mine însumi. 

Majoritatea prozatorilor generaţiei au fost interesaţi de proza scurtă a mediilor marginale, cotidian şi banal, comun şi mărunt etc. Era asta cu adevărat o formulă literară subversivă sau doar căutaţi zone noi de explorat?

Tot aud chestia asta cu mediile marginale. Adică dacă noi nu voiam să scriem romane cu activişti de partid, cu intelectuali care se întreabă 200 de pagini dacă să intre în PCR, ca pînă la urmă să intre, scriam despre mediile marginale? Am scris toţi despre acea lume normală din România pe care alţii se făceau că nu o observă şi despre care critica vremii a decretat că e marginală pentru a face o plecăciune regimului. Cu cîteva excepţii, pe care nu vreau să le numesc, optzeciştii au fost critici şi subversivi în ceea ce au scris şi au adus în literatura română o întreagă realitate pînă la noi nebăgată în seamă. 

De ce n-a fost băgată în seamă? Ce îi lipsea, ce îi prisosea?

Fiindcă nu corespundea canoanelor literare şi ideologice ale vremii. După romanele realismului socialist din anii ’50, s-au scris la noi romane în care era vorba despre aceleaşi teme, dar tratate invers, pînă la un punct. Or, România, de fapt, nu era asta. Apăruse o altă Românie, literar vorbind subterană, dar de care te loveai la tot pasul în viaţa de zi cu zi. Optzeciştii au scos la iveală această Românie pentru care nu existau documente de partid, cu îndeletniciri neincluse în nomenclatorul meseriilor şi cu un limbaj care multora li se părea o miştocăreală subversivă. Acesta era, de fapt, limbajul adevărat al străzii, pe care optzeciştii l-au adus în literatură şi aceea era România reală, care se săturase şi de realismul socialist, şi de realismul obsedantist, şi nu mai avea chef de ideologia oficială. 

Ce îi lipsea?

Ceea ce nu putea obţine – susţinerea oficială, chiar dacă unii dintre noi au mai făcut cu ochiul puterii, sperînd că ar putea s-o dribleze pentru a-şi publica romanele. Ce îi prisosea? După mine, armătura teoretică explicită a textualismului, aşa-numita autoreferenţialitate a autorului scriind despre scriitura sa şi care pe mine mă plictisea.  

„Am simţit că mă topesc“

Îngerul de la benzinărie a apărut la şapte ani după Povestiri din lumea nouă, iar Medgidia, la şase ani după Înger; astfel că, la fiecare nouă carte a dvs., lumea vorbeşte de come back. E o strategie? Scrieţi greu? Vă convine să „redebutaţi“ la fiecare deceniu?

Am în sertar şi în computer două romane, cel din computer a trecut de primele două treimi. Sper că anul viitor va fi gata. Dar dacă ai pomenit de anii care separă o carte a mea de alta, între ele am avut şi treburi care mi-au mîncat foarte mult timp. Am fost şeful Biroului Europei Libere din Bucureşti timp de vreo şapte ani. O perioadă epuizantă în care stăteam peste 12 ore la birou. Ulterior, cît am condus revista Cultura şi apoi cît am fost şef de secţie la Cultură, la Cotidianul, am tras de mine ca jurnalist mai mult decît puteam acoperi în timpul meu liber pentru a-mi scrie cărţile. Încît, din acest motiv am spus, tot într-un interviu, că pentru mine scrisul a ajuns un hobby, ca pescuitul. La pescuit n-am mai fost de cîţiva ani, ca să-mi văd de scris. Nu-mi regret experienţele anterioare, chiar dacă asta m-a obligat să „redebutez“ periodic, cum spui. 

Dacă ar fi să compar stilul din fiecare volum de povestiri, aş zice că Povestirile sînt uşor moralizatoare, Îngerul e mai descriptiv şi mai analitic, pentru ca în Medgidia, realismul să atingă economia maximă de mijloace. În ce măsură sînteţi conştient de această evoluţie? Eu cred că Medgidia este cea mai bine scrisă carte a dvs.

Medgidia a devenit, la mine în cap cel puţin, un roman după primele povestiri pe care le-am scris. Era şi preistoria romanului Tainele inimei (cu care are în comun personaje şi locul faptei) încît fiecare povestire trebuia să-şi fie suficientă, dar să şi funcţioneze ca un posibil capitol al întregului. De aici şi tensiunile suplimentare din fiecare povestire şi impresia de rotunjime pe care o provoacă întregul alcătuit din povestiri-capitole. Altfel însă cred că, stilistic, toate cărţile mele îşi fac bine treaba, fiecare în felul ei. Medgidia, trebuie să vă dau dreptate, are ceva în plus faţă de celelalte, dar asta din pricină că e o carte specială, şi de povestiri, şi roman. 

Am tot scris că literaturii noastre îi lipsesc scriitorii martori, care se documentează şi ficţionalizează în egală măsură istoria, aşa cum fac anglo-saxonii sau nord-americanii, noi avînd un model mult prea puternic în formula biografist-analitică a literaturii franceze. Aţi simţit cumva şi ca o responsabilitate morală recuperarea Medgidiei anilor ’40? 

Cartea asta exista în mine de vreo douăzeci de ani. Am început s-o scriu de-abia cînd mi s-a făcut teamă că lumea din ea ar putea să dispară din memoria colectivă. Sau că, mai rău, ar putea fi falsificată de cei care nu i-au cunoscut istoria orală. Nenorocirea oraşelor mici din România anilor ’40, printre care şi Medgidia, şi Slobozia sau Feteştiul, dar şi multe altele din ţară, a fost că li s-a mutilat memoria şi li s-au omorît sau tras pe linie moartă personalităţile, încît azi au aerul că au început să existe de-abia din anii ’50 încoace, ceea ce mi se pare oribil.

Dat fiind tema legionar/comunistă din povestirile Medgidiei, în ce măsură este şi o carte politică?

A devenit un roman şi cu politică, pentru că n-aveam încotro, nu fiindcă mi-aş fi dorit asta. În deceniul despre care e vorba în carte patru dictaturi s-au alungat de la putere în România. Carol al II-lea a fost izgonit de legionari, legionarii au fost daţi jos de Antonescu, iar lui Antonescu i-au luat locul comuniştii împinşi în faţă de ruşi. Toate astea n-aveau cum să nu apară în carte. Dar fără ca politicul să devină tema dominantă a cărţii. 

Într-una din povestiri apare un personaj care poate fi identificat drept Mihail Sebastian. Aţi citit cartea Martei Petreu?

Am citit-o, dar după polemicile pe care le-a stîrnit. Adică după ce am scris cartea despre care vorbim. Cînd a apărut Jurnalul lui Sebastian am simţit că Sebastian va deveni unul dintre personajele mele din „oraşul de apoi“. Încă nu ştiam unde îl voi folosi, dar ştiam că o voi face. Tatăl meu adoptiv, Aristide Kleckner, a curăţat zăpada, în copilărie, prin Bucureşti, la muncă forţată pentru comunitate. Asta după ce cîntase în corul Bisericii, la Silvestru, alături de copiii ortodocşi. A avut experienţe amestecate din acea perioadă. Adică şi umilit, şi persecutat, dar şi simpatizat, şi ocrotit de bucureşteni. Despre Sebastian am aflat şi altele, în afară de jurnalul său, nu la prima mînă, dar din surse credibile. A fost umilit ca evreu în anii războiului chiar şi de foştii lui prieteni de la Cuvîntul. Unii dintre intelectualii bucureşteni ai vremii au fost mai răuvoitori chiar decît autorităţile cu evreii cu care fuseseră prieteni, în vreme ce mai jos şi prin ţară, vechile prietenii au supravieţuit, chiar dacă prietenii evreilor erau priviţi chiorîş.

S-a spus că aţi pus Medgidia pe harta literară, aţi făcut şi o lansare acolo, cum v-au primit şi receptat medgidinenii? 

Concitatinii mei m-au primit neaşteptat de bine. Cu atît mai mult cu cît nu mai cunosc lumea din oraş. Aşa că nu m-am întors în Medgidia ca fiu al oraşului, ci ca un scriitor de la Bucureşti care a scris o carte despre Medgidia. Dar cînd m-am întîlnit cu medgidioţii mei am simţit că mă topesc. Şi cînd ei m-au luat la rîndul lor în braţe, de unde mă dusesem destul de îndoit să-mi lansez cartea acolo, m-am ales cu noi prieteni la o vîrstă cînd nu ţi se mai întîmplă asta. A fost la lansare şi primarul oraşului, ceea ce m-a onorat, dar şi stingherit, din cauza reacţiei mele retractile faţă de oficialităţi. 

O să primiţi cheia oraşului?

Să fim serioşi. Eu nu mai am nici măcar cheia casei în care m-am născut în Medgidia. 

Sînteţi un prozator care n-a făcut din propria biografie tema predilectă a literaturii sale; nu credeţi că din generaţia de tineri scriitori lipsesc cei old school, realiştii docu-ficţionari? Cum vă raportaţi la ce se scrie azi la noi?

Nu mă raportez în nici un fel. Mi se pare că n-ar fi corect. Dacă o parte dintre noii prozatori scriu despre ei înşişi asta nu e nici bine, nici rău. Ceea ce contează e textul final. Şi ca fapt cîtuşi de puţin divers, unele dintre textele de această factură, autoreferenţială, mi se par foarte convingătoare artistic. Şi ar mai fi ceva – să nu cerem nici unui prozator să scrie cum vrem noi, ci să-l evaluăm după ceea ce scrie el. 

La lectura de la Teatrul Odeon a lui Salman Rushdie au venit doar trei scriitori, printre care şi dvs. De ce credeţi că n-au venit mai mulţi: din vanitate, autosuficienţă?

Cred că exageraţi. Lecturile publice sînt pentru cititori, nu pentru scriitori. Aşa că nu sînt sigur că scriitorul din mine a fost curios să-l audă şi să-l vadă pe Rushdie. Dar cum în fiecare scriitor se ascunde, teoretic măcar, şi un cititor, recunosc că mă aşteptam să mă întîlnesc la Odeon cu mai mulţi dintre confraţii noştri. Aici cred însă că funcţionează şi ceva din psihologia noastră pe care Petre Carp a comprimat-o într-o formulă de un cinism fără egal. Întrebat la moartea fostului său prieten Titu Maiorescu, dacă se va duce la înmormîntare, Carp spune: „De ce i-aş face lui Titu o politeţe la care nu mi-ar putea răspunde?“. Cam aşa mi se pare că e şi cu absenţa scriitorilor români de la întîlnirea cu Rushdie. 

Sînteţi probabil cel mai longeviv comentator politic dintre toţi scriitorii români. Jurnalismul pe care l-aţi făcut încontinuu după ’89, şi concomitent în mai multe publicaţii, a ajutat prozatorului? Sau a fost doar un job?

Mai sînt cîţiva, unul dintre ei e poetul Nicolae Prelipceanu şi să nu uităm de C.T. Popescu, care a început ca autor de SF. Dar cel mai longeviv dintre noi e cu certitudine poetul Emil Hurezeanu, care a început la Europa Liberă, înainte de 1989, ceea ce cred că îl aşază într-o categorie specială. Altfel mi se pare normal să scriu comentarii politice. Ca prozator asta m-a ajutat să-mi limpezesc ideile, dar în nici un caz să-mi scriu cărţile. Mai curînd mi le-a întîrziat. Prieteni editori mi-au sugerat să public în volum, mai exact în volume, textele astea publicistice. Nu m-a încîntat ideea, fiindcă ar fi făcut din mine doi scriitori în loc de unul, spre paguba ficţionarului din mine. 

În Medgidia sînteţi un povestitor în serie, capabil să creeze zeci de personaje. Cum ar suna statement-ul dvs. de prozator, de ce şi pentru ce scrieţi?

Cred că scriu din viciu. Asta înseamnă şi un fel de vinovată dependenţă, dar şi plăcerea de a o face. N-am scris niciodată din „datorie“ şi nici cu gîndul că am „de predat“ o carte. Nu mai vreau să dovedesc nimic, cum încercam la început, cînd mă gîndeam la destinul meu de scriitor, cu majuscule. Chiar dacă am decis încă din adolescenţă că voi fi scriitor, asta nu m-a făcut să văd în scris o îndeletnicire lucrativă, de dragul căreia trebuia să aplic principiul economic „Anul şi mîrtanul“. Formula îi aparţine, dacă nu mă înşel, răposatului Mircea Sîntimbreanu, de pe vremea cînd era director de editură şi îşi îmboldea scriitorii din grajd, cum se zice, să fie productivi, contra unei cote-parte şi pentru el, care îi publica.  Nu mai scriu nici cu gîndul la prieteni, deoarece mulţi dintre cei cu care mă întîlneam în studenţie la cenacluri nu mai sînt. Scriu pentru cititorul din mine care nu mai aşteaptă din partea mea decît cărţile pe care i-ar plăcea să le citească, dar care s-a plictisit să le aştepte cu anii, de unde şi încercarea mea de a i le oferi mai repede. Chiar dacă nu mă simt bîntuit, prea tare, de criza bărbatului trecut de 50 de ani şi chiar dacă în mintea mea am rămas undeva între 35 şi 40, a început să fîlfîie pe lîngă mine ceva care mă face să mă grăbesc.

Ce faceţi cînd nu scrieţi publicistică sau ficţiune; cu ce vă umpleţi week-end-urile?

Citesc cărţi de hîrtie, îmi scot cîinii la aer pe străduţele din cartierul Militari şi le dau telefoane de pe stradă prietenilor. Asta dacă n-am vreo treabă prin centru, ceea ce-mi aminteşte de cuvintele unuia dintre băieţii mei cînd de-abia ne mutasem aici, la patru camere, şi el se ducea duminica la biserică, aşa cum făcea în Drumul Taberei, la Răzoare, înainte de a se duce la fotbal. „Voi ştiţi unde ne-am mutat?“ ne întreabă alarmat piticul, acum vreo zece ani, cînd el avea vreo 12. „În comuna Militari“, ne lămureşte tot el, opărit. Citise asta în pisania de la intrarea în biserică unde scria că această biserică a fost ridicată în anul cutare, în comuna Militari, prin grija mahalagiilor cutare şi cutare. Pe unul dintre epitropi îl chema Nicolae Manolescu, ceea ce pe Matei al meu l-a băgat la mari îndoieli. Ştia din casă de unul Nicolae Manolescu, persoană contemporană, încît a tras concluzia că şi pisania era contemporană, adică ne mutaserăm din Bucureşti într-o comună nenorocită. Cînd îmi scot cîinii din casă explorez ceea ce a mai rămas din comuna Militari pe străduţele dintre blocuri şi, de vreo cîteva ori, poate din cauza întoarcerii în alt timp, mi s-a părut că m-am rătăcit.  Dacă n-am de scris şi în week-end, îi fac curte soţiei mele, fiindcă în timpul săptămînii ne vedem prin casă, dar nu ne prea întîlnim. Acelea sînt momentele în care redescopăr că sînt un om fericit – căruia, adică, i s-a dăruit fericirea de a avea o jumătate care îi compensează defectele şi care mă ajută să mă suport. Aşa că ieşim la plimbare, ne ducem la teatru, iar sîmbăta dimineaţă lenevim împreună în pat în faţa televizorului, înainte de a merge la piaţă sau de a face o excursie la vreunul dintre hipermarketurile din cartier. Şi vorbim despre o vacanţă, în doi, la Paris.

Care e povestea cîinilor?

Nu mai am decît doi cîini, corcituri de şoricar cu pekinez. De la Hanibal Stănciulescu mi se trage toată povestea. El şi soţia lui Delia mi l-au dat pe primul. Apoi am găsit căţei abandonaţi sau pierduţi, pe care i-am luat în casă. Trei dintre ei mi-au fost furaţi. Sper că o duc bine la noii lor stăpîni, dar mă uit şi acum lung după cei care le seamănă. N-am avut niciodată în casă mai mult de trei cîini simultan. Nu pun la socoteală cei şapte pui pe care i-a fătat căţeaua o dată şi cărora le-am găsit stăpîni după ce le-am pus pozele pe net. Dacă vrei o viaţă fără surprize în apartament, nu-ţi lua cîine! Îţi poate roade cartea de pe noptieră, pantofii pe care nu i-ai încălţat decît o singură dată sau nasturii de la haină. Dar dacă vrei ca în viaţa ta la bloc să existe cineva special care să-ţi amintească de copilărie şi să te îmblînzească, atunci trebuie să-ţi iei un cîine. 

Dacă aţi putea petrece Valentine’s Day cu o eroină literară, cine v-ar atrage?

Frumoasa grecoaică din Medgidia, personaj alcătuit din cîteva femei „de o frumuseţe răpitoare“ care existau în oraşul copilăriei mele în anii ’40, şi pe care nu le-am văzut nici măcar în fotografii, astfel că mi-am construit personajul cu gîndul la adolescenţa soţiei mele, cînd era cea mai frumoasă femeie din lume.

a consemnat Marius Chivu.