"Cioran era un dandy intelectual"
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 66, noiembrie 2011)
Jurnalistul şi scriitorul Patrice Bollon tocmai a terminat un eseu filozofic despre dimensiunea metafizică a crizei actuale a Occidentului, dar interviul de mai jos îi este dedicat lui Cioran, despre care, în 1997, a publicat la Gallimard o carte intitulată Cioran, l'Hérétique. 2011 este Anul "Emil Cioran".
Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?
Nu-mi mai amintesc exact cum am ajuns să cunosc numele lui Cioran. Fără îndoială, dintr-un articol de ziar, care mi-a dat ghes să cumpăr ediţia de buzunar a Précis de décomposition - pe care o am şi acum -, pe la începutul anilor 1970. Pe atunci aveam douăzeci de ani şi mă doream cît mai extremist. Militam într-o organizaţie ultra de stînga, anarho-comunistă, dar totodată eram fascinat şi de beatnici. Încercam să fiu beatnic, cu barbă şi păr lung, călătorii în Creta, la Tanger, Istanbul etc. Pe planul ideilor, îi admiram la modul absolut pe Marx, Kropotkin, Stirner şi Nietzsche, iar în literatură, pe Lautréamont, Artaud şi Bataille. Pe scurt, eram un fel de vlăstar desăvîrşit al epocii, undeva între stîngism şi miturile marginalismului, rockului, ale "centurii", ale iubirii libere etc. Aşadar, însuşi titlul cărţii lui Cioran a reprezentat pentru mine un fel de "declanşator de cumpărare", cum se spune în marketing. Nu putea fi idee mai frumoasă pentru mine decît aceea a "descompunerii"!
Cred că la început m-am mulţumit să ciupesc pasaje pe ici, pe colo, cum mi se năzărea pe moment. Nu l-am citit sistematic pe Cioran decît spre sfîrşitul anilor 1970 şi doar mai tîrziu, în 1986, în momentul apariţiei Exerciţiilor de admiraţie, l-am întîlnit, cu prilejul unui portret pentru o revistă şic pe hîrtie lucioasă, City-Magazine, pe care îl intitulasem: "L'Aristocrate du doute" ("Aristocratul îndoielii"). La vremea respectivă îmi scriam prima carte, Morale du masque, un eseu despre etica aparenţei, şi aspiram mai mult sau mai puţin spre dandysm... Pentru mine deci, descoperirea lui Cioran nu a reprezentat un fapt literar; ea mi-a însoţit evoluţia intelectuală şi spirituală.
Deschis, nostim, delicat
Cum era omul Cioran?
Ceea ce m-a cucerit imediat la el a fost latura lui de marginal şi dandy. În el găsisem cumva un exemplu a ceea ce eu însumi visasem să fiu! Opusul total al unui om de litere, el era ceea ce Nietzsche numea un spirit liber. Nu îi plăcea să vorbească despre opera lui. La urma urmelor, opera lui se găsea la dispoziţia tuturor, era de ajuns să te cufunzi în ea şi să tragi ce concluzii doreai. Din acest motiv, cu el se vorbea, înainte de toate, despre mizele vieţii.
Îmi aduc aminte că prima oară cînd l-am văzut i-am povestit istoria unui personaj ciudat din lumea rockului, Vince Taylor, un perdant magnific (şi în anumite privinţe mai degrabă jalnic), din care David Bowie se inspirase pentru personajul fictiv Ziggy Stardust. Asta îl distrase foarte tare. Cum eu încercam să revin la filozofie, el mi-a spus că destinul acelui om era mult mai metafizic decît întreaga operă a lui Kant! Fiindcă pe atunci eram fascinat de viaţa lui Wittgenstein, îmi amintesc că i-am povestit şi cum făcuse - se zicea - un "miracol", pe vremea cînd era profesor al copiilor de ţărani din Austria Inferioară. Asta l-a făcut să rîdă în hohote. După aceea am început să-l întîlnesc ori să îi dau telefon aproape săptămînal. Schimbam consideraţii despre nişte autori puţin frecventaţi, ca marele savant italian Mario Praz... Îşi făcea multe griji pentru situaţia mea materială (cum îmi închipuiam eu că voi supravieţui fără un loc de muncă stabil, ca el?) şi se interesa şi de viaţa mea privată. (Cine era, bunăoară, tînăra şi frumoasa metisă cu care mă văzuse la plimbare pe Saint-Germain-des-Près, cu o săptămînă înainte? Eram îndrăgostit? Şi aşa mai departe...)
Pe scurt, purtam cu el discuţii nesfîrşite, foarte plăcute, fiindcă era deschis, nostim, delicat şi întotdeauna de o politeţe fără cusur. Eu personal nu l-am asociat niciodată cu tema sinuciderii sau a pesimismului. Pentru mine, era un dandy intelectual - aşa cum sînt "adevăraţii" dandy, căci dandysmul nu are nimic de-a face cu îmbrăcămintea. Cum a scris Barbey d'Aurevilly, el este exact negaţia ei: este o atitudine, o morală de viaţă.
Ce aspecte din opera lui Cioran v-au atras atenţia la o primă lectură şi pe care le consideraţi importante şi astăzi?
Cele două teme care mi-au reţinut atenţia la prima lectură şi care continuă să mă atragă şi astăzi sînt cele pe care tocmai le-am amintit: revolta (în sensul voinţei de a rămîne un marginal, un asimetric) şi modalitatea de a se acomoda. Aşa cum am spus deseori, pentru mine Cioran este înainte de toate un maestru de viaţă, de existenţă: cum să rămîi nobil într-o lume care nu este nobilă, ba chiar o lume chiar ignobilă, coruptă, josnică, murdară, prinsă în capcana sordidă a banilor, a reuşitei materiale obţinute cu orice preţ? Celor care o doresc, Cioran le dă o speranţă că vor izbuti, ca şi Wittgenstein de altfel: amîndoi oferă remedii la ceea ce trebuie să numim decadenţă spirituală. Ei sînt adevăraţii filozofi, în sensul de înţelepţi sau mari cinici, asemenea "cerescului cîine" Diogene. Aş spune numai că, în acest registru, Wittgenstein, mi se pare mai puternic întrucît este mai intransigent: un veritabil "sfînt civil".
Oricum ar sta lucrurile, ne aflăm departe de o viziune bătută în cuie despre un Cioran melancolic şi preocupat exclusiv de stil, viziune pe care unii o agită şi acum şi care, după părerea mea, îl degradează. La el nu vedeai nici urmă de afectare, în stil sau comportament, aşa cum vedem la pretinşii lui "admiratori". Era o fiinţă dreaptă, căci era adevărată, dar căreia îi putem reproşa totuşi o anumită şiretenie, aceea de a nu fi mers întotdeauna pînă la capăt în convingerile sale. Acestora le dă, în schimb, impulsul. De obicei idioţii sau oamenii mărunţi trec pe lîngă ceea ce învaţă el, căci învăţăturile lui nu ţin de literatură în sensul strict al termenului, ci tocmai de ceea ce este mai important, ba chiar de singura realitate care ar trebui să conteze: viaţa.
Stilul ca preocupare etică
Care este interpretarea pe care o daţi dvs. operei lui Cioran?
În Cioran, l'Hérétique, am încercat să dau o coerenţă operei sale prin intermediul temei "răscumpărării" rătăcirilor lui din trecut - mă refer la poziţiile antisemite şi prohitleriste din tinereţe. Acest lucru m-a făcut să propun o interpretare de ordin politic şi moral aflată sub semnul - expresia se găseşte la el - "anti-utopiei". Putem rămîne fideli idealului sau visului unei răsturnări politice şi sociale totale atunci cînd îi cunoaştem consecinţele? Şi ce să facem apoi? Această teză a fost criticată, dar şi reluată adesea, uneori criticată chiar de cei care au reluat-o. Acesta este jocul măruntelor ego-uri stupide, în care Franţa este din păcate specialistă, dar s-o lăsăm baltă... Această teză nu este decît o propunere. Mai sînt şi altele. Se poate susţine, de exemplu, că există la el o filozofie implicită a "viului", care nu are nevoie decît să fie dezvoltată. Este ceea ce am susţinut acum cîteva luni într-un articol din Dosarul "Cioran" în Magazine Littéraire.
În sfîrşit, mai este şi stilul lui, despre care nu am vorbit încă. Cioran este un maestru al scrierii, un egal în proză al lui Baudelaire, de altfel într-o măsură mai mare decît moraliştii francezi din secolul al XVII-lea, cu care îl asociază uneori o anumită trîndăvie intelectuală. Putem spune atunci că la el stilul este totul, că ideea vine ulterior. Este teza susţinută de unii; problema este că cei care gîndesc aşa nu analizează niciodată ce anume reprezintă stilul pentru Cioran. Cioran nu era nicidecum un preţios. Dacă stilul poate fi considerat drept mesajul lui, acest lucru este posibil întrucît, pentru el, stilul nu este o pură preocupare estetică, ci şi una etică. Opera lui ilustrează celebra frază din Tractatus logico-philosophicus a lui Wittgenstein, după care "estetica şi etica sînt una". În fond, aici se situează interpretarea generală pe care o dau eu operei lui. Se revine la ideea că stilul este un mijloc - singurul? asta mai rămîne de văzut - de a face faţă cu eleganţă dezastrului existenţei. Acesta este dandysmul lui Cioran: o morală de viaţă!
Din punctul de vedere al temelor de reflecţie şi al stilului, ce scriitor ar putea fi comparat cu Cioran?
Nu văd, a priori, nici un scriitor contemporan care să poată fi comparat cu Cioran. De fapt, mi se pare că cea mai bună paralelă pe care am putea-o trasa ar fi cu unii romancieri ca Albert Cossery şi Jean Genet. Mă gîndesc la ei datorită stilului lor, dar şi mai mult datorită firii lor independente şi care îi împinge să meargă pînă la capăt: în fond, un caracter moral. Or, aceasta este o calitate pe care o întîlnim din ce în ce mai rar în ziua de azi, într-o lume în care, inclusiv în literatură, totul a devenit un business, material sau al ego-ului. În domeniul gîndirii, lucrurile stau puţin altfel. Cum este puţin, ba chiar deloc rentabilă, ea a fost acaparată de universitari. Bineînţeles, unii dintre ei au foarte multe calităţi, însă opera lor nu este legată de viaţă, cîteodată fiind opusul, dacă nu cumva chiar adversara vieţii.
Nu încape îndoială că în lume există autentici "PrivatDenker", "gînditori particulari", după expresia lui Nietzsche pe care o revendica şi Cioran pentru sine, dar nu înseamnă neapărat că îi şi cunoaştem. Ei sînt singurii pe care i-am putea compara legitim cu Cioran, pentru că fac parte din aceeaşi familie, aceea a eseiştilor-poeţi, ca Nietzsche, Leopardi, Kierkegaard, Wittgenstein sau, cu unele rezerve, Schopenhauer. Din această categorie face parte Cioran. În acest sens aproape că am putea vorbi despre "clar-văzători".
Un maestru al existenţei
Consideraţi justă părerea exegeţilor care văd în Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul al XX-lea?
Ceea ce tocmai am spus ilustrează incontestabila apropiere existentă între atitudinile lui Cioran şi Nietzsche - deosebirea fiind că acesta din urmă era mult mai filozof, în sensul propriu al termenului. Nietzsche a bulversat filozofia reconstruind-o. În opera lui sau la marginea ei e conţinută întreaga reflecţie ce a urmat după el: Foucault, desigur, dar şi o parte din Wittgenstein şi Heidegger din Ce înseamnă a gîndi?. Cioran nu are aceeaşi putere ca ei. În ochii mei el este, repet, un maestru al existenţei - ceea ce într-un sens înseamnă că este mai puţin, într-altul, mai mult.
Care este în prezent receptarea operei lui Cioran în Franţa?
Poziţia mea nu este prea potrivită pentru a răspunde la această întrebare. După apariţia cărţii mele, în 1997, am trecut la altceva. Nu mă văd sfîrşind ca "specialist în Cioran". Este genul de identitate pe care o dispreţuiesc. Nu am urmărit, aşadar, actualitatea comentariilor în această privinţă. Totuşi, după cîte pot judeca, ele sînt slabe. Poate că receptarea lui Cioran nici nu a început cu adevărat încă. Nu demult am citit două sau trei lucrări recente despre el, cum ar fi Les Cahiers de l'Herne şi un eseu intitulat destul de vulgar "Éjaculations mystiques". Toate aceste publicaţii mi s-au părut laborioase, egotiste, cu fasoane, slăbuţe - adică inversul a ceea ce mi se pare că am putea şi ar trebui să scoatem din opera lui.
Însă trebuie să ne păstrăm încrederea în viitor. Dacă întrebarea pe care o pune Cioran este aceea a existenţei, obligatoriu ea va fi citită într-o zi la un nivel bun. Căci va trebui să ieşim din epoca oarbă în care lîncezim în prezent. Poate că atunci Cioran va apărea drept una dintre posibilele resurse în vederea unei revoluţii metafizice şi spirituale care să regenereze Occidentul nostru sleit de puteri. Aşadar, să aşteptăm!
interviu realizat de Ciprian VĂLCAN
traducere din limba franceză de Cornelia DUMITRU
______
Patrice Bollon este jurnalist şi scriitor. Ca ziarist, a lucrat pentru cotidianele franceze Libération, Le Monde şi Le Figaro-Littéraire, pentru săptămînalele L'Express şi Paris-Match, pentru revistele Vogue-Hommes, Femme, City-Magazine, Le Magazine-Littéraire, Philosophie-Magazine, La Revue des Deux Mondes etc., şi a coordonat rubrica de cultură la Globe-Hebdo. Ca scriitor, a publicat şapte volume, toate traduse în limbi străine, printre care se numără un eseu despre dandism, Morale du Masque (1991, Seuil), Cioran, l'Hérétique (1997, Gallimard), Esprit d'époque (2002, Seuil), Manuel du Contemporain (2007, Seuil) şi Kapital Kontrol (2009, Anabet). În momentul de faţă a terminat un eseu filozofic despre dimensiunea metafizică a crizei actuale a Occidentului.