Cina exploratorului

Tata îşi ratase vocaţia de explorator; mi-l amintesc citind la nesfîrşit aceeaşi carte: Cu săniile la Polul Nord, jurnalul de călătorie al renumitului explorator norvegian Fridjof Nansen. Un exemplar din anii ’70 mi-a căzut în mînă trezindu-mi amintirile. Povestirile tatei îmi înflăcăraseră imaginaţia. Pe Nansen şi acolitul lui, Johanson, îi asemănam legendarilor vikingi – de aceeaşi statură morală şi fizică, supraoameni străbătînd ţinuturile arctice, înfăşuraţi în blănuri grele, cu barba blondă încărcată de chiciură şi ochii evident albaştri. După minuţioase pregătiri, pe 26 februarie 1895, înfruntînd viscolul, vastele întinderi de gheaţă, gerul aprig (pînă la –40 de grade), pornesc spre cucerirea unor teritorii necunoscute, de fapt pe drumul celei mai mari victorii, cea asupra lor înşile. Iată-i alunecînd pe vertiginoase peisaje glaciare, în sănii trase de cîini sau în caiace, atunci cînd zăpada se topea şi se aflau în momente de pericol extrem, încolţiţi printre blocuri de gheaţă şi uriaşe crevase. Notaţii preţioase – gesturi, schimbări de dispoziţie în funcţie de vreme, observaţii meteorologice, detalii infime prin care îi urmărim în intimitatea vieţii lor de zi cu zi. „Ieri, în sfîrşit, s-a produs mult aşteptata schimbare de vreme, cu vînt din sud şi cu creşere a temperaturii! Azi dimineaţa termometrul arăta –30 de grade; pentru noi era o adevărată vreme de vară.“ Mărturiile însemnate în jurnal sînt un document din punct de vedere ştiinţific, dar şi pentru experienţa umană neobişnuită pe care o trăiau. Prima lor grijă era să se ferească de scorbut printr-o alegere minuţioasă a alimentelor. Studiate după principiile unei dietetici adaptate condiţiilor de frig excesiv de la Pol, trebuiau să fie în primul rînd nutritive şi, mai ales, să nu cîntărească mult. „Carnea luată de noi era de fapt muşchi de vită curăţit de grăsimi şi de zgîrciuri, uscat cît se poate de repede, încă de proaspăt, măcinat şi amestecat în aceeaşi proporţie...“ Dar baza alimentaţiei era alcătuită din vînat pe care nu-l puteau găsi totdeauna. Împuşcau urşi, foci, morse, uneori erau obligaţi, cu o strîngere de inimă, să-şi sacrifice cîinii înhămaţi la sănii, atunci cînd cădeau extenuaţi de efort şi de frig. Alteori, se întîmpla să vîneze pescăruşi şi chiar pinguini zburători: „Cît despre vînat, iată încă un mare semn de întrebare, căci pînă acum nu am prins decît un peşte mic şi doi pescăruşi“. În aceste condiţii de supravieţuire, îşi inventau mici bucurii: „La prînz am prăjit nişte felii de carne care au fost straşnice, cred că nici la «Grand Hotel» nu ar fi fost mai gustoase, chiar dacă lipsea o halbă bună de bere“. Cu toată sărăcia ingredientelor de care dispuneau, îşi construiseră alte coduri gastronomice. Nansen notează meniurile cu scrupulozitate; mîncăruri bizare deveneau pentru ei un substitut al specialităţilor culinare la care visau: „...o zi din lapskaus care se prepara din pemmikan şi cartofi prăjiţi, în altă zi din fiskegrateng – care se prepara din făină de peşte, făină de grîu şi unt –, iar a treia zi aveam supă de mazăre, de fasole sau linte cu pîine şi penikan“. Instinctul de supravieţuire îi face să se readapteze spontan, înlocuind cît mai bine cu putinţă viaţa normală. Pierduţi în mijlocul infinitelor spaţii glaciare, ignorînd în cît timp le vor străbate, nici dacă vor mai fi încă în viaţă în următoarele ore, rarele clipe de emoţie încălzesc duritatea atmosferei: „Ieri a fost ziua de naştere a lui Johansen; a împlinit 28 de ani. Am sărbătorit bineînţeles această zi cu lapskaus, mîncarea lui preferetă, cu un grog bun şi fierbinte din zeamă de lămîie“. O frază emblematică condensează tot conţinutul cărţii: „E uluitor ce fărîmă infimă de speranţă îţi trebuie pentru a căpăta din nou curaj“. Din fericire s-au întorşi teferi. Expediţia lor a durat trei ani.