Cilibi

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 76, septembrie 2012)

Cilibi Moise era analfabet, în româneşte, dar deprinsese talmudul într-o ieşiva. Înţeleptului negustor de vechituri şi filosof popular, un fel de Anton Pan evreu, dl Ţicu Goldstein îi consacră o mică, dar substanţială monografie. Cilibi Moise îşi dicta "apropourile" pentru a le putea tipări ca broşuri, şi vinde, cu succes, pe la tîrguri, împreună cu ghete vechi şi ceasornice sparte. Asupra persoanei lui există destul mărturii, din care remarc una de prestigiu, a lui I.L. Caragiale, redată de M. Schwarzfeld (Goldstein, p. 43): "Cilibi Moise era prieten cu tatăl meu şi venea adeseori la el. Din cînd în cînd îmi da o hîrtie... şi îmi cerea să scriu. Dar abia că îmi dicta cîteva cuvinte şi îmi striga "şterge, măi prostule" şi dicta din nou acelaşi lucru cu alte cuvinte, într-o formă mai concentrată. De la un scris la altul se tot gîndea pentru a găsi o formă mai potrivită. Aceasta mi s-a întipărit în minte şi m-a făcut să înţeleg că nu se scrie cum îţi trăsneşte prin cap, ci trebuie chibzuit şi muncit la scris." Cilibi înţelesese un pricipiu fundamental al artei literare, care este în acelaşi timp al oricărei gîndiri acurate: concizia. Demersul natural al scrierii, al oricărei gîndiri vrednice de-a fi fixate - şi transmise - este acela de-a merge de la imprecizie către precizie, de la extindere la contragere. Caragiale a făcut şi cu alte prilejuri observaţia că a lucra un text înseamnă a-l tăia. Orice scriitor trebuie să-şi însuşească principiul. Scrisul fiind o gîndire fixată şi expusă, trebuie să atingă cu necesitate condiţia concentrării expresive.

"Romînii au 99 de daruri bune; le lipseşte unul să împlinească suta: cînd unul bate pe altul, al treilea rîde"... "Cel mai uşor lucru este a fi sărac şi a critica pe altul"... "Acela care deosebeşte om de om nu este om."
Apropourile lui Cilibi sînt marcate de individualitate; prin asta au ceva în plus (şi ceva în minus) faţă de înţelepciunea proverbelor, în care nu transpare particularismul creatorului anonim. Cu atît mai singulară este apariţia lui. Se găseşte la o răscruce, unde înţeleptul anonim nu a dispărut cu totul, iar scriitorul cu semnătură nu a scos capul.

Peregrinările lui dezvăluie o ţară umilă, marcată totodată de mizerie şi de pretenţii excesive. "La Piteşti mai mare e podul decît oraşul"... "La Tîrgovişte oraşul e mic şi sărăcia mare"... "La Craiova, de loveşti pe unu, sar o mie." Altele au o nuanţă suprarealistă: "La Slatina, toţi negustorii au căzut, fiindcă şed pe deal." Ultima pe care o citez îmi place cel mai tare: "La Călăraşi sînt mai mulţi morţi decît vii." Îmi imaginez cu uşurinţă un oraş modest cu cimitire enorme - Călăraşii m-au fermecat mereu, nu numai fiindcă am făcut acolo serviciul militar, iar bunica era de prin partea locului. O descriere fascinantă a oraşului, cu cîteva decenii înaintea lui Cilibi, o face "peregrinul transilvan" Ion Codru-Drăguşanu. Ardeleanul activ şi ordonat este surprins să găsească în oraşul dunărean o populaţie a cărei principală ocupaţie este să cînte şi să joace din zori şi pînă în noapte. Împerecherea acestei mentalităţi festive cu imensitatea marilor cimitire "sub lună" mi se pare cît se poate de poetică şi inspiratoare.

În fond, s-a schimbat ceva în România? Pe ici, pe colo... Caracterul boem, în cel mai bun şi mai rău sens al cuvîntului, ne-a rămas... Şi cultul morţilor, care l-a făcut pe un englez să spună că soţia româncă face cele mai frumoase parastase. Şi oarecare prezumţiune: "La Tîrgu-Jiu n-au trebuinţă de profesori, fiindcă toţi sînt învăţaţi." Iată de ce cădem la bacalaureat.