Ce plăceri aşa-zis vinovate aveţi?

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 74, iul 2012)


PLĂCÉRE, plăceri, s.f. 1. Acţiunea de a plăcea şi rezultatul ei; stare afectivă, fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendinţe, a unor cerinţe vitale; sentiment sau senzaţie de mulţumire, de bucurie, provocate de ceva care satisface gustul sau dorinţa noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulţumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracţie, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorinţă, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust.

Sursa: DEX ’98


Liviu ANTONESEI Am o anume dificultate să răspund la anchetă dat fiind că nu pricep exact sensul formulei "plăceri vinovate"! Dacă e să disting între feluritele tipuri de plăceri, pot vorbi la rigoare de plăceri mari şi plăceri mici, plăceri alte trupului, ale sufletului şi ale spiritului, plăceri constante şi plăceri aleatorii, dar nu despre plăceri vinovate şi nevinovate. Asta probabil pentru că sînt un hedonist, ca să nu spun un epicureic - sună pretenţios şi nici nu m-am învrednicit să ajung filozof. Prin urmare, socot că nimic din ceea ce-mi place mie nu e vinovat! Ştiu că societatea se străduie de la începuturile sale să ne inculce complexul vinovăţiei, dar m-am decis de multă vreme să nu joc jocul acesta. Prin urmare, nimic din ceea ce-mi provoacă plăcere, dacă nu provoacă altuia neplăcere sau un alt rău, mai mare, nu e vinovat. Nici consumul de alcool, dacă nu-i tulbur pe ceilalţi ca efect al său, nici fumatul - şi de la ţigaretă la narghilea îl practic în toate felurile -, dacă nu deranjez vreun nefumător, nici lectura romanelor poliţiste. Am dat ultimul exemplu din milă faţă de Paul Valéry care, săracul, de gura nevestei, speriată la gîndul că l-ar putea surprinde jurnaliştii pe bietul academician, şi-a închiriat un apartament în Paris pentru a se dedica acestor "lecturi vinovate". Cine îmi cunoaşte cît de cît literatura îşi dă seama că n-aş putea încadra în această categorie "amorul liber"! Prin urmare, nu, nu am nici un fel de plăceri vinovate. Mă strădui să adun experienţe ale plăcerii.

un cristian Nu prea ştiu cum să iau plăcerile vinovate. Dacă-mi aduc bine aminte, au treabă şi cu vîrsta: la început faci o farsă unei cotoroanţe, pui muştar pe sub preş, arunci cu ouă de la balcon, apoi te uiţi ca băieţii şi cu băieţii la niscai filme cu femei goale, închiriind casete video cu buletinul fraierilor, mai tîrziu joci la pariuri (ogari, că-s imprevizibili). Depinde. Cel mai bine m-am simţit cînd am furat cărţi. Din anticariate, librării. A fost o plăcere reală. Mai ales cînd, alături de un prieten, critic literar, ne-am luat la întrecere. În trei ore, aveam ceva la bord: 10 - eu, 9 - el, din cinci sau şase locuri diferite. Vorb-aia, nu eram înfumuraţi degeaba!

Nora IUGA Nu ştiu cine ne-a turnat în aluatul de cozonac pionezele astea, ca în momentul în care muşcăm din miezul pufos să ni se umple limba de sînge; cine ne-a vîrît frica asta neroadă în sîn, făcîndu-ne să credem că tot ce ne place ar fi vinovat? De aici şi masochismul ăsta, travestit în rasă călugărească, post şi rugăciuni, "că e un timp pentru toate", cum zicea Ecleziastul, dar eu ştiu, de cînd eram copil, că tot ce n-aveam voie să fac era bun, de-aia ne şi vine aşa un chef, din senin uneori, să ştergem cu buretele toată lumea asta de pe tablă şi să ne umplem de plăcere. Am stat o lună la Viena, ziua păşeam pe malul Dunării printre palate, parcă umblam într-un tort cu frişcă, noaptea citeam Lacan şi mă întorceam la marele meu prieten Freud, din anii studenţiei, şi fiecare pagină purta sus, scris cu majuscule, titlul PLĂCERE. Plăcerile mele vinovate? Aşadar, cine "coronat opus"? PLĂCEREA, fără îndoială. Nu sînt făcută să scriu eseuri. Mai bine vă povestesc cum am renunţat eu la plăcerea de a fi Dumnezeu. Aveam 9 ani. Locuiam la Timişoara pe Wilhelm Mühle, la nr. 12. Mă chemau ferestrele mari care dădeau spre stradă, nu ştiu dacă mă chema catedrala greco-catolică de vizavi sau muscoii albaştri care bîzîiau pe geamuri. Prindeam zilnic cîte unul, alegeam un bold de pălărie cu capul de mărgea colorată din pernuţa de ace a mamei, îl înfigeam binişor în pieptul lucios şi bombat al muscoiului care pîrîia scurt ca o platoşă cînd vîrful acului ieşea de un centimetru pe partea cealaltă şi intra ca uns în radiera Hardmuth cu dungi galbene şi roşii. Muscoiul îşi mişca aripile şi picioarele într-o turaţie de ventilator, încît nici nu-i mai vedeam contururile, auzeam doar susurul aerului şi priveam fascinată cum îşi pierde forma; devenise o păpădie ai cărei fulgi erau luaţi de vînt... şi deodată glasul mamei lîngă mine: "Îţi place, nu!? Ce-ai zice să vină acum un uriaş, unul mare cît Palace-Hotel, să scoată din faţa casei stîlpul de telegraf, să te trîntească pe spate şi să ţi-l vîre-n burtă, lăsîndu-te acolo să dai din mîini şi din picioare pînă se termină joaca..." Aşa m-a lecuit mama de plăcerea de a mă juca de-a Dumnezeu. Şi, totuşi, uneori mă gîndesc, nu cumva plăcerea, mai ales cea vinovată, e ea însăşi o formă de Dumnezeu?

Maria MANOLESCU Mănînc seminţe în timp ce citesc, fără să scuip cojile pe pagini - dar le sparg în dinţi. Citesc horoscopul. Cînd cineva se uită urît la mine pe stradă, strîng pumnul drept şi las în jos, discret, degetul mijlociu. Mă abţin să spun "ţi-am zis eu?", pentru ca palma morală dată celuilalt să se dubleze (odată cu plăcerea şi vinovăţia mea). Mă uit de la etajul 6 în curtea vecinilor de jos care vînd fier vechi şi au salcîmi şi o căruţă de copii care sar goi de pe o canapea desfundată, ştiind că, dacă vecinii de jos s-ar ocupa cu bankingul şi s-ar bronza lîngă piscină, m-aş simţi mai voieuristă decît aşa. Iar ştiind că în alt context m-aş simţi mai vinovată mă face ca în ăsta să fiu de fapt mai vinovată, pentru că vinovăţia mi-e mai dulce atunci cînd n-o simt, deşi ştiu c-ar trebui să o simt. Dar cea mai mare plăcere vinovată pe care o am este scrisul. De fapt, e o plăcere pe care sigur o simt mulţi alţii, dar la mine se manifestă prin scris. La bunică-mea se cheamă bîrfă. La prietenii mei cu facultate se cheamă studii de caz. La mine se cheamă caracterizarea personajelor. Este o plăcere despre care ştiu că, după criteriile modestiei, iubirii şi toleranţei, ar trebui să mă facă să mă simt vinovată. Şi tocmai pentru că, de fapt, nu prea mă simt, ea devine o vinovăţie profundă, dulce şi imens de plăcută. Plăcerea vinovată de a crede că eu, faţă de cei din bîrfe, studii de caz, piese sau cărţi, ştiu mult mai bine cum ar trebui trăită viaţa.

Răzvan PETRESCU Simt o imensă plăcere cînd mănînc ciocolata copilului. O mănînc noaptea. Tot atunci citesc pasaje unde sînt preţuit într-o carte despre vieţile sfinţilor şi încerc aceeaşi satisfacţie. Ca să-mi exacerbez starea, beau şi Nestea-ul copilului - mai ales acum, în toiul caniculei, e excepţional pentru un băiat de 12 ani să resimtă bucuria deshidratării, astfel se va pregăti pentru meseria de explorator, singura pe care ar putea-o urma. Mă bucur şi cînd îmi bat nevasta, nu des, dar exemplar. Faptul că-şi face poze cu ochii vineţi pe care şi-i postează pe Facebook mi-a crescut ratingul la femei cu final neaşteptat, primesc solicitări de prietenie pe care le aprob punînd o singură condiţie - să poarte cruci mari la gît. Un alt divertisment teribil este să scriu cuvinte de dojană pe gardul iubitului iubitei mele - pe ea o chinui făcîndu-i cele mai absurde cadouri, cum ar fi pendule. La fel de vesel mă simt şi cînd blochez între etaje liftul iubitului altei iubite (mai am două, dintre care una-i neprihănită), îl pîndesc cînd intră-n ascensor şi, folosind o telecomandă cu rotor, îl opresc între şase şi opt, punîndu-i la difuzoarele instalate de mine în plafon toate variantele lui Miles Davis la muzica filmului Ascensor pentru eşafod. Apoi mă prefac că-ncerc să-l ajut să iasă, îi dau mîna ca să se strecoare prin deschizătura dintre etaje şi pornesc liftul. Mereu celălalt lift, nu-i o greşeală, ci o nouă desfătare, pentru că mă îndreptăţeşte să-mi percep uimitoarea generozitate: îl salvez pe nenorocit exact în clipa-n care pot să-l tai în două. Pe urmă merg la un preot scund şi el mă laudă.

Antoaneta RALIAN O contradicţie în termeni, aproape oximoron. Pentru că, din momentul în care plăcerea e poluată de insidiosul sentiment de culpabilitate, încetează să mai fie plăcere. Plăcerea e o trăire radioasă, naturală, perfect inocentă, în măsura în care e instinctuală şi senzorială, adică atîta timp cît e spontană, neprocesată de gîndire, de conştiinţa de sine. Plăcerea pură are şi o finalitate creatoare: plăcerea sexuală generează viaţă, plăcerea creaţiei generează artă, plăcerea spirituală deschide noi orizonturi. Nimic nu poate fi vinovat în plăcerea spontană sau chiar într-o existenţă epicureană generată de bunul-simţ. Tenta de vinovăţie intervine doar în plăcerea care lezează, afectează pe altul: plăcerea de a-l umili, ironiza, persecuta, răni, calomnia (nu şi de a-l bîrfi; bîrfa, chiar acidulată, poate rămîne o plăcere inofensivă dacă îşi cunoaşte limitele). Un loc ambiguu în galeria plăcerilor vinovate îl deţine adulterul, în care se îmbină firescul şi culpabilitatea. Mi se pare oarecum firesc (mai ales cînd e vorba de viaţa altuia, şi nu de a mea) ca într-o căsătorie longevivă, după ani şi ani de monogamie şi captivitate emoţională, să simţi nevoia de a oferi puţină libertate simţurilor condamnate la ascetism. Atîta timp cît asemenea derapaje nu duc la destrămarea căsniciei, la profanarea empatiei şi a afecţiunii dintre soţi. Ba chiar adulterul poate avea şi efecte salutare: partenerul adulterin oferă în chip de compensaţie mai multă atenţie şi tandreţe, ajungîndu-se, într-un fel, la o revigorare a vieţii conjugale. Da, ştiu bine că plăcerile practicate pe ascuns au un gust mai picant: ţigara fumată de elev la closet, sexul "pe furate" pe bancheta din spate a maşinii sau prin locuri nebănuite, chiulul de la îndatoriri, mica orgie neprevăzută etc., dar nu sînt convinsă că în asemenea cazuri prevalează gustul plăcerii propriu-zise sau cel al teribilismului, al victoriei asupra unei primejdii mai mult sau mai puţin imaginare sau stupoarea insolitului, a spargerii rutinei şi a tabuurilor. Am detestat întotdeauna duşmanii plăcerii: puritanismul, moralitatea afectată, băţoasă, imperativă.

Mihnea RUDOIU Anul acesta, în septembrie, se împlinesc 20 de ani de cînd sînt în armată. O cifră consistentă, dacă o raportez la cei 34 de ani pe care îi am, din care motiv cred că plăcerilor mele vinovate li s-ar potrivi, mai degrabă, adjectivul "neregulamentare". Nu cultiv multe asemenea plăceri, în schimb, toate mă binedispun. Astfel, mă simt vinovat că patriotismul oficial îl percep ca pe o sudalmă rostită dintr-un amvon, dar mă amuză cînd realizez că nimeni nu îl ia în serios; mă simt vinovat că lectura presei militare mă plictiseşte ca un film despre marile realizări comuniste, dar mă amuză cînd constat că n-are cum altfel; mă simt vinovat că la depunerile de coroane de Ziua Armatei casc de cum aud vorbindu-se despre "patrie" şi "nepreţuita jertfă a strămoşilor", dar mă amuză că nimeni nu-şi dă seama că dorm pe mine (poate fiindcă toţi, la rîndul lor, dorm pe ei); mă simt vinovat că persoane fără o pregătire militară solidă au capacitatea intelectuală să ajungă într-un timp record generali sau colonei, pe cînd eu sînt doar căpitan, dar mă amuză cînd îmi dau seama că asta se întîmplă fiindcă eu urmez, pas cu pas, ghidul carierei militare; mă simt vinovat cînd mi se atrage atenţia că sînt prea mic ca să pricep de ce în armată se întîmplă ce se întîmplă, dar mă amuză cînd îi ascult pe cei mari, care pricep, explicînd de ce se întîmplă ce se întîmplă. Nu în ultimă instanţă, recunosc că mă simt vinovat fiindcă mă amuză asemenea plăceri ascunse. Din fericire, trebuie să admit şi că, cel mai adesea, mă amuză teribil faptul că mă simt vinovat.

Mihaela URSA O mărturisire despre plăcerile vinovate nu poate fi decît ipocrită: dacă sînt cu adevărat vinovate, ele trebuie să rămînă imposibil de mărturisit. Ne putem însă fandosi oricînd, cu voluptate narcisică, vorbind despre micile plăceri vinovate. În cazul meu, acestea au mereu o anumită gratuitate. Cu cît lumea în care alerg arată mai mult ca una a necesităţii şi a eficienţei, cu atît devine mai plăcută şi mai vinovată gratuitatea, ca tot ceea ce se opune necesităţii şi eficienţei. Descopăr o astfel de plăcere, mai ales după perioadele aglomerate de expunere socială, în toate formele de recluziune: să nu-mi deschid mail-ul săptămîni la rînd, să mă ocup de florile din grădină şi din casă, să nu prea am de vorbit. Sigur, toate astea n-ar avea nici un farmec dacă, în contrapartidă, n-aş savura autoexhibarea pe reţelele de socializare, o bîrfă sănătoasă, întîlnirile cu Doru la o cafea secretă în oraş. Mi se pare foarte plăcut să fac altceva decît ceea ce trebuie, adică: să citesc Roberto Bolano cînd am de scris despre comparatismul românesc, să cos o rochie (ca rochia de mireasă pentru Lili, de exemplu) sau să-mi fac nişte cercei tocmai cînd am mai multe lucrări de corectat, să şuşotesc cu Nona şi Mira înainte de culcare ("ca fetele") şi să ne apuce rîsul fără oprire tocmai cînd Doru adoarme, să nu mă extazieze magazinele de pantofi, ci magazinele de bricolaj, să mut mobila prin casă şi să fac prăjituri cînd sînt foarte stresată şi da, să mă uit în fiecare vacanţă de vară la toate seriile din Seinfeld.

Radu VANCU Cum de cîţiva ani încoace nu fac decît să tot tai de pe listă diverşi itemi încadrabili la secţiunea "plăceri vinovate", deduc că principala mea plăcere vinovată e aceea de eliminare a plăcerilor vinovate. De inchizitor al plăcerii, cum ar veni. Aşa se face că am tăiat de pe listă alcoolul, de vreo trei ani şi ceva, cafeaua, de un an şi ceva... Mi-ar fi plăcut să pot tăia şi ţigările, dar, din nefericire pentru vinovatele plăceri ale inchizitorului plăcerii, n-am fumat niciodată. Cum nici una dintre tăierile astea nu sînt motivate ideologic (n-am absolut nimic cu băutorii, cu cafegiii, cu fumătorii etc.), încep să bănuiesc că în psihologia mea se amestecă un masochism de ascet bezmetic cu anorexia pătimaşă a unei drama queen din showbiz. O combinaţie între Torquemada şi Andreea Marin (nu ştiu să fie anorexică, dar mi se pare zîna-mamă a tuturor drama queen-urilor de pe lumea asta). A, să nu uit plăcerea vinovată de a mă vorbi numai de foarte bine în public. La asta, iată, pare-se că nu pot renunţa nicicum!

anchetă realizată de Marius CHIVU