Castele în Spania
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 85, iunie 2013)
• Petre Sirin, Castele în Spania. Cronică de familie (1949-1959), Editura Humanitas, 2013
Mergînd zilele trecute la redeschiderea Muzeului Colecţiilor de Artă, am reflectat cu melancolie asupra soartei unei părţi a burgeziei româneşti, atît de rafinată, de amatoare de frumos; am refăcut pentru a nu ştiu cîta oară exerciţiul inutil al contraistoriei: ce s-ar fi întîmplat dacă nu am fi trecut prin încercarea comunistă? Admit adagiul hegelian: "Tot ce este real este şi raţional." Am refuzat întotdeauna restauraţionismul, iluzia că ne-am putea întoarce la punctul de plecare. Cred că mersul istoriei conţine o învăţătură secretă. Îi plîng pe cei care au suferit, pe cei care au căzut pradă morţii, dar şi pe cei ale căror conştiinţe au cedat... şi ei merită un suspin.
Un actor şi mărturisitor al războiului împotriva intelectualilor neconformişti a fost Petre (Pierre) Sirin (1926-2003), autorul unui volum de memorii, Castele în Spania. Această expresie care desemnează o întreprindere imposibilă, donquijotescă, este inventată de un grup de tineri intelectuali al căror lider natural era muzicianul şi muzicologul Mihai Rădulescu, sinucis la 31 octombrie 1959 în arestul Securităţii, fiindcă nu mai suporta bătăile, refuzînd să dezvăluie cine se ascundea sub pseudonimele din însemnările lui intime. Fusese arestat pentru homosexualitate (incriminată pe atunci de legea penală...), iar ancheta luase curînd o turnură politică. Pesemne, sfîşiat între oroarea torturilor şi exigenţa de onoare, Mihai Rădulescu s-a spînzurat de robinetul radiatorului cu o frînghie improvizată din rufăria de corp.
Care erau castelele din Spania ale acelor tineri: muzicieni, oameni de teatru, literaţi din jurul lui Mihai Rădulescu? Parte din ei erau homosexuali şi se desemnau - printr-un joc adolescentin-năstruşnic, ce devenea şi tragic pe măsură ce se desfăşura - cu nume fanteziste care trimiteau la imposibila întreprindere a trăirii unei vieţi conforme cu pulsiunile lor: regi ai Aragonului, Navarei, ai Estremadurei şi Leonului, Portugaliei... Un pomelnic însoţeşte lista, căci în cursul anilor au murit de moarte nefirească, prin sinucidere sau asasinaţi în anchete, mulţi dintre ei: De Beauharnais, De Saint-Mathieu, Miguel de Braganza, Marele inchizitor-cardinal de Alba...
Însemnările lui Petre Sirin sînt un soi de Jurnal al fericirii; fiindcă, în ciuda vremurilor, tinerii iubeau, înaintau în viaţă, se bucurau de frumos... pînă cînd „braţul înarmat al poporului“ („maurii“, spuneau) venea să-i sugrume. A rămas Sirin, să povestească.
Paginile cele mai bune ale acestui document impresionant sînt cele dedicate iubirilor clandestine şi pasionale ale „granzilor“ iberici. Pagini care nu pot fi dictate decît de dragoste, o dragoste pătrunsă de sentimentul unui destin implacabil: „Am din ce în ce mai mult impresia“, notează Sirin, „că toate realităţile mele, felul meu de-a trăi, concepţiile, relaţiile cu oamenii, şi în general totul nu ar fi decît simple convenţiuni care maschează realitatea, adevărata Realitate. Pe aceasta o intuiesc numai, ştiu că există, presimt că are contingenţe profunde cu mine, cu adevăratul Eu care zace undeva în străfunduri... Şi tot mai puternic, tot mai irezistibil, mă simt atras către această Realitate şi ştiu bine că ziua în care o voi găsi (ca pe o idee platoniciană), va fi cea mai fericită din viaţa mea, dar totodată - cea mai dureroasă...“
Azi, în Muzeul Colecţiilor, o sală este dedicată litografiilor lui Mircea Marosin, castelan şi el, scăpat la un moment dat de persecuţia maurilor. Ciclul ilustrează Metamorfozele lui Ovidiu: linii şerpuitoare - paralele, încrucişate - redînd prefacerile eroilor mitologici în flori, copaci, păsări. Această ieşire din dramă o vor fi visat suveranii imaginarei lumi iberice...