Cărţile preferate de copiii scriitorilor

7 ianuarie 2013   Dilemateca

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 79, decembrie 2012)

"I-am dăruit nepotului meu o carte de Crăciun. Şase luni a tot căutat locul unde se pun bateriile."
Milton BERLE

"Pentru orice carte există un moment oportun şi unul inoportun, iar încercarea de a citi la 17 ani un eseu subtil despre modernism, cum este Spre far de Virginia Woolf, pe o plajă de nudişti din Biarritz, a fost aproape sigur o greşeală."
Richard BESWICK

"Am urît fiecare zi din şcoală. Am vrut doar să învăţ să citesc şi să scriu, apoi să fiu lăsat în pace."
Woody ALLEN

Ana DRAGU Domnul fericit, Domnul gîdilici, Micuţa domnişoară veselie, Domnul zgomotos şi chiar Domnul Buf de Roger Hargreaves sînt cărţile pe care Dudu nu le mai citeşte pentru că le ştie pe de rost. Le ţine aşa, la expoziţie, le numără şi le mîngîie de cîte ori are impresia că s-a rătăcit vreuna. În aceeaşi situaţie se află şi Pinocchio şi bietul căţel Murdărici din Aventurile lui Murdărici de Ken Brown sau Omida mîncăcioasă de Eric Carle. Şi nu în ultimul rînd, albumul Bistriţa. Nostalgii citadine de Oscar Skrabel (ediţie bilingvă, română şi germană, Editura Charmides), pe care l-a citit din scoarţă în scoarţă de nenumărate ori, vînînd cu îndîrjire greşeli de tipar (a găsit vreo două în 300 de pagini). În ce o priveşte pe sora lui mai mare, titluri ciudate ca Vraja fatală, Academia vampirilor sau Twilight mă liniştesc, însă într-o mică măsură, avînd în vedere că nu a atras-o cititul în mod deosebit, spre imensa mea ciudă. Cu atît mai mare ciuda cu cît eu şi acum am vise cu Habarnam, uriaşul Periferigerilerimini sau Doctorul Aumădoare. Cu Poveşti nemuritoare, Gulliver, dar şi coşmaruri cu Gargantua şi Pantagruel campînd lîngă frigiderul nostru afectat de criză. Deşi ţinuţi departe de TV, copiii mei nu citesc cît aş vrea eu să citească, însă trăiesc cu speranţa că, dacă nu voi forţa nota, la momentul potrivit se va produce şi acel ataşament înnebunitor faţă de cărţi, care pentru mine a funcţionat pe post de balon cu aer cald. Analizez şi varianta în care, ca orice copii care se respectă, resping lectura pentru că mama lor îi alungă din bucătărie cel mai adesea atunci cînd citeşte.

Domnica DRUMEA Cred că fetiţa mea, Zvera-Maria, a prins gustul cititului în vacanţa de vară a acestui an, cînd, obligată fiind să stea la ţară, unde nu erau prea multe de făcut, se refugia într-o încăpere răcoroasă şi citea. Nu avea televizor, nu erau copii cu care să se joace (în afară de Horia, cu care îşi făcea culcuş într-un copac şi care i-a adus un pui de pom într-o dimineaţă), căldura la orele amiezii era greu de suportat. Aşa că singura distracţie erau cărţile. M-am gîndit că ea ar fi cea mai potrivită să scrie despre cărţile care îi plac, în felul ei naiv şi copilăresc, cu o sinceritate care nu încetează să mă uimească şi după care tînjesc şi eu: „În ultimul timp, am citit multe cărţi. Dar cel mai mult mi-a plăcut Pippi Şoseţica. Aceasta este o fetiţă care locuieşte singură-singurică, împreună cu un cal şi-o maimuţică în căsuţa Villekulla. Alături de vecinii ei, Tommy şi Annika, Pippi are multe aventuri hazlii. În principiu, Pippi nu este crescută prea bine, deoarece nu a mers niciodată la şcoală. În unele zile, Pippi se urcă pe cal şi face o plimbare prin oraş. O altă carte care îmi place mult este Şoarecii lui Graur. Graur este un pisoi care, după ce a fost lăsat de mama lui să vîneze, a refuzat să mai mănînce carne şi s-a mutat în mansarda din hambar. Acolo a găsit un şoricel pe care l-a pus într-o cadă, i-a făcut un culcuş şi i-a adus mîncare şi apă. Pisoiul a luat decizia că acesta va fi noul lui animal de companie. În curînd, şoricelul a făcut pui care au mers în lume. Graur a mai trăit multe aventuri amuzante, pe care trebuie să le citiţi.”

Raluca DUNĂ Ca să fiu sigură care e cartea ei preferată, am întrebat-o pe Maria-Anisia: "Peter Pan, desigur", dar şi povestea, de fapt versiunile contemporane cu Tinker Bell (în care Tink devine eroina principală). Dar întrucît Clopoţica este totuşi "geloasă", Peter Pan rămîne preferatul Mariei şi pe el l-am aşteptat, pîndit şi momit seri de-a rîndul, citind şi răscitind povestea lui (odată, i-am pus şi bomboane la fereastră, la sugestia Mariei), cu speranţa că istoria lui Wendy se va repeta şi că umbra lui Peter va apărea prin cameră. Şi cred că Peter este cel aşteptat pentru că, dintre toate personajele, doar el ar putea să o facă pe Maria să zboare şi să o ducă departe, în Ţara de Nicăieri - Ţara Poveştilor, îi spunem noi (despre care Maria, acum mai bine de un an, nu avea pe atunci 4 ani împliniţi, mi-a spus o poveste teribil de frumoasă şi tristă, încît am plîns, pe un sordid pat de spital de copii din România. În Ţara Poveştilor sînt copii bolnavi, dar nu sînt spitale, nici perfuzii, nici doctori). Înainte de Peter Pan a fost Bucle Aurii şi cei trei ursuleţi (Maria, la 3 ani, avea ea însăşi bucle aurii şi era mîncăcioasă şi neastîmpărată, ca şi "Bucle"). Înainte de tot a fost Pupici pentru tătici, prima carte a Mariei, evident, cumpărată în scopuri propagandistice de însuşi Tati Cosmin - care va deveni "tati-urs", întrucît bătălia pentru pupici se dădea, în carte, între Tati-Urs şi Bebe-Urs. Interesant, şi Vladimir s-a ataşat spontan, la cei 2 ani ai săi, tot de o carte cu ursuleţi: Pozna lui Jackie, o poveste japoneză cu 12 ursuleţi, 11 băieţi + o fetiţă, mezina. Jackie face numai prostii, spre exemplu sare de la trambulină într-o enormă plăcintă cu dovleac. Cred că asta admiră Vladimir la Jackie cel mai mult - probabil că e modelul lui feminin deocamdată (un pic mai bine ca anul trecut, cînd era vizibil atras de blonde). P.S. Dragă Marius, Maria te întreabă de ce vrei să ştii care e cartea ei preferată şi de ce nu am voie să îţi scriu despre Picioruş, care şi el este preferatul ei, ce dacă e din desene, că este şi o carte cu "Tărîmul uitat de timp", aia cu abţibilduri.

Dan LUNGU Voi începe cu Ilinca: toată seria Mary Poppins de P.L. Travers, perioadă în care a fost îndrăgostită de umbrele, apoi Pippi Şoseţica de Astrid Lindgren şi Cronicile din Narnia de C.S. Lewis. Preferata lui Filip, fără de care o bună perioadă de timp nu a putut să adoarmă, a fost Animalele povestesc 365 de poveşti - în zadar am încercat să aflu autorul, nu e menţionat nicăieri pe carte, deşi e publicată la o editură cu pretenţii. Apoi a făcut o pasiune pentru Uriaşul bun şi prietenos de Roald Dahl, în traducerea senzaţională a Leontinei Rădoi, după care au urmat Poveştile despre devoratori de cărţi, fantome din pod şi alte personaje de basm de Cornelia Funke.

Antonio PATRAŞ Nu ştiu alţii cum sînt, dar Toma, băiatul meu de 3 ani şi-un pic, nu stă liniştit decît dacă aude muzica ce-i place (de o vreme fredonează întruna "Yellow Submarine") sau dacă i se spun versuri atent ticluite, cu ritmul la vedere. Cînd îl chinuiau colicii, maică-sa îi cînta din Maria Tănase şi-i recita, habar n-am de ce, "Mistreţul cu colţi de argint" şi "Luceafărul". Din nefericire, o perioadă lungă de timp nici nu voia să audă altceva. Am încercat diverse tertipuri, pînă cînd l-am convins să repete bucăţi mai scurte, precum "Şi dacă...", pentru ca, la un an şi ceva repertoriul să i se îmbogăţească semnificativ, incluzînd bucăţi dificile ca "In memoriam", "Timbru" sau "Riga Crypto..." Mureai de rîs cînd îl auzeai zicînd "Cimpoiul veşted luncii"... Dar refuza să recite la comandă. Trebuia să aibă chef, altminteri n-o scoteai la capăt cu el. Cu poveştile clasice nu am avut prea mare succes. Se plictisea repede. Şi nici acum nu-i mai receptiv. Savurează doar povestea pe versuri (pînă şi dintre desenele animate se uită parcă mai cu drag la Gerald McBoing Boing), adoră Apolodor, iar, mai nou, Şi animalele sînt oameni de Alexandru Muşina, din care preferă: "Domnului Hipopotam / Un domn pofticios şi gras / I-a crescut în nas / Un ananas" sau: "Balena Helena / Iubeşte-atît de tare igiena" ş.a.m.d. N-am reuşit să-l educăm ca din carte, cîntă şi vorbeşte de unul singur, iar la grădiniţă trece printre codaşi, fiind considerat un copil "cu comportamentul în dezvoltare". Numai de n-ar ajunge poet (se ştie doar: poezie-sărăcie). Mai bine muzicant. Fiindcă, orice ar fi, "muzica calmează", cum zicea Bacovia la un moment dat, crezîndu-se inspirat. Deci cîntă, Toma dragule, cîntă oricît, numai taci cu tata.

Răzvan PETRESCU Era cam măricel - 7, 8 ani - şi nu-i plăcea literatura, căsca fără să deschidă fălcile la Jules Verne şi Oliver Twist, avea dreptate. Am tot căutat în biblioteca-n care nu-s deloc cărţi pentru copii şi, într-un moment de iluminare ce-avea să se dovedească inutilă, am scos Omul invizibil, i l-am dat şi-am avut surpriza colosală de a-l vedea cum o citeşte pe nerăsuflate-n trei zile, i-am făcut şi poză. Nu părea veridic. Imediat i-am întins apoi Umbra lui John Saul, un roman de groază, l-a captivat la fel. Mai tîrziu mi-a mărturisit că n-o mai putea citi decît dacă stătea în cameră cu noi şi, după ce-a isprăvit-o, a zis c-a fost trist că a terminat-o şi fericit că nu se va mai speria. Prin urmare, am continuat cu cărţi horror, Dean Koontz, apoi Shining - i-am pus şi filmul, tremura de frică, m-am bucurat, găsisem metoda de a-l aşeza pe drumul marilor lecturi, aşa că i-am pus sub nas două povestiri de Márquez, trei de Salinger (i-au plăcut "Peştii banană") şi una de-a mea, la care rîdea o dată la trei fraze, rîdeam şi eu, părea comică. Nu-i pasionat de cărţi (vreo doi-trei ani am fost amărît că-s singurul tată-scriitor din şcoală, iar băiatului îi plac jocurile pe computer, nu Dostoievski, pe urmă m-am obişnuit cu ideea că va deveni softist, va face bani şi mă va întreţine, îmi va da de mîncare, conuri de brad, ursuleţi etc.). Ultimele volume pe care l-am îndemnat să le citească au fost Torturaţi-l pe artist (i-a plăcut foarte tare) şi Cei goi şi cei morţi, verdictul lui: genială. E drept că era şi-n vacanţă. Am fost atît de fericit, încît am decis să-l las în pace. În fond, literatura e deprimantă.

Adina ROSETTI Prima dată a fost Apolodor. Pe la opt-nouă luni, Clara avea obiceiul să se trezească-n toiul nopţii şi nu se liniştea decît auzind vocea Adei Milea cîntînd despre pinguinul plecat spre Polul Sud. Îi plăcea mai ales partea cu cămila în deşert, numai cînd ajungeam acolo îşi înceta suspinele şi începea să zîmbească. Mai tîrziu, am trecut la cartea lui Gellu Naum, pe care am citit-o seară de seară vreun an de zile, şi pe care o răsfoim şi-acum, din cînd în cînd, cu mare drag. Despre A doua carte cu Apolodor, Clara declară însă că "nu-i cine ştie ce". Din pricina pasiunii mele pentru "cea mai frumoasă carte din lume", fetiţa mea n-a avut încotro şi s-a îndrăgostit şi ea de Prinţese date uitării sau necunoscute de Rébecca Dautremer, cu minunatele ilustraţii ale lui Phillipe Lechermeier. Habar n-am cît a înţeles din traducerea lui Şerban Foarţă, dar un lucru e sigur: dintre toate prinţesele de-acolo, preferata ei e Kuskah, prinţesa războinică şi neînfricată. Şi că tot veni vorba despre Habarnam, se cuvine să menţionez cartea lui Nikolai Nosov, care a făcut furori. Din fericire, am reuşit să regăsesc chiar exemplarul meu din copilărie, cu desene proprii şi adnotări (Clara mi-a atras atenţia: "Nu-i frumos să mîzgăleşti cărţile!"). Volumul doi, proaspăt tradus, a fost, însă, o dezamăgire. Îl aşteptăm pe al treilea, în care Habarnam ajunge pe Lună... Am cumpărat poveştile lui Eugene Ionesco pentru copii, cu inima puţin strînsă, neştiind dacă un copil gustă sau nu absurdul, şi-am învăţat un lucru important: copiii adoră absurdul! Li se pare amuzant şi, de fapt, pentru ei face parte din ordinea firească a lucrurilor. Partea preferată a Clarei din Alice în Ţara Minunilor este cea în care Alice bea ceaiul cu Iepurele de Martie şi Pălărierul Nebun, adică exact partea cea mai bizar-absurdă. Anton are 2 ani şi jumătate. Cartea lui preferată este una cu trenuri, excavatoare şi buldozere.

Simona SORA Să nu rîdeţi: am început să-i citesc fiică-mii încă din viaţa (ei) intrauterină. Citisem, la Fribourg, în Elveţia, un studiu al unor medici japonezi care predicau cititul dinainte de naştere, ascultatul muzicii şi, în cazul copiilor japonezi, deprinderea altor abilităţi strict... nipone. Nu ştiu dacă i-a folosit la ceva, dar de citit a citit mereu - desigur, nu ce mi-aş fi dorit eu şi în nici un caz cartea pe care i-am citit-o atunci şi care i se pare în continuare boring. Cînd era în clasa întîi, fiică-mea a venit acasă cu prima carte cumpărată de ea însăşi. Era, din cîte-mi amintesc, povestea versificată a unui robot, pe care autorul însuşi o vindea din clasă-n clasă şi din şcoală în şcoală, şi pe care fata mea îşi dăduse toţi banii de buzunar din săptămîna aia. A citit-o pînă seara şi apoi încă de cîteva ori, în zilele următoare. Era o gogomănie anevoios versificată, a cărei comercializare în şcoli ar fi trebuit interzisă odată cu pachetele de junk food şi pe care n-am reuşit să i-o şterpelesc nici pînă azi. Acum, la 15 ani, citeşte Chimie perfectă, Harry Potter şi Urzeala tronurilor şi, uneori, cu cartea sub ochi, o văd zîmbind extatic, aproape la fel de intens ca atunci cînd primeşte sau dă like-uri la vreo postare de pe Facebook.

Lucian Dan TEODOROVICI N-am discutat pînă acum în termenii ăştia cu copiii mei: ce carte v-a plăcut cel mai mult din ceea ce aţi citit? Aşa încît a fost necesar să le las cîteva secunde, poate un minut, de gîndire, înainte de a primi un răspuns. Mai ales că Alin şi Alexandru sînt deja adolescenţi, au împlinit 16 ani, aşa încît aveau de cotrobăit prin memorie, pentru a găsi răspunsul. Doamna Bovary, mi-a spus în cele din urmă Alex, ceea ce a născut imediat din partea mea cea mai enervantă întrebare ce poate fi pusă unui om de vîrsta lor: de ce? Mi-a plăcut adulterul, mi-a zis, ceea ce m-a pus puţin pe gînduri. Am trecut însă la Alin, care a răspuns mai întîi la întrebarea ultimă, la enervantul "de ce?". Pentru că are o poveste originală. Şi-abia apoi mi-a dat titlul cărţii: Adio, arme! Trebuie să recunosc că a urmat o lungă discuţie literară, un fel de şezătoare, dîndu-mi seama, abia spre capătul ei, că totuşi întrebarea de la care am pornit sublinia, într-un fel, cuvîntul "copii", referindu-se deci mai degrabă la cărţile copilăriei decît la ale adolescenţei. Prin urmare, pornind de la cartea mea preferată din copilărie, Cocoşatul, ne-am întors la acele cărţi. Şi-amîndoi mi-au răspuns, într-un unison impecabil, că Dracula a fost cartea care le-a plăcut cel mai mult, înaintea liceului. Apoi, la insistenţele mele, fiecare dintre ei a oferit şi-un "loc 2": pentru Alin, a fost Colţ Alb. Pentru Alex, Aventurile lui Tom Sawyer. Pe locul 3 s-au situat Prinţ şi cerşetor (la Alin) şi Călătoriile lui Gulliver (la Alex). Iar eu am rămas cu mirarea că între preferatele lor nu a apărut nici un Harry Potter, nici un stăpîn al inelelor ş.a.m.d. Ceea ce nu ştiu dacă e bine sau nu, ba chiar cred că lucrurile nu trebuie privite din perspectiva asta. Pur şi simplu, e o constatare care mă face să înţeleg că, măcar din punctul de vedere al lecturii, între generaţia mea şi a copiilor mei diferenţele sînt insesizabile. Sau poate doar între mine şi copiii mei.

Mihaela URSA Cărţile preferate ale copiilor mei (care au acum 14 şi, respectiv, 12 ani) sînt mereu altele, cum este şi normal. Dacă ar fi să mă gîndesc la cărţile care au însemnat mai mult decît nişte pasiuni de moment, în cazul mezinei Mira îmi este clar că a fost Peter Pan. A ascultat-o întîi citită seara, pe cînd avea 2-3 ani, apoi a citit-o şi ea de cîteva ori. La vîrsta cînd copiii au prieteni imaginari, Peter era prietenul Mirei, aveau lungi conversaţii, se certau, rîdeau împreună, Peter şedea cu noi la masă, pe scaunul lui, avea tacîmul lui şi ne însoţea în plimbările cu maşina, în zbor, motiv pentru care Mira se întorcea din cînd în cînd în spate şi îi striga pe geam, peltic: "Mai lepede, Pităl, mai lepede!" Presupunerea mea pînă astăzi este că fetiţa mea a învăţat de la Peter Pan lecţia copilăriei nesfîrşite, ea însăşi nedorindu-şi să crească mare, şi că tot de la Peter a învăţat cum să-şi reprezinte îngerii pe care, în general, copiii nu mai pot să-i povestească după ce devin verbali, aşa că încep să nu-i mai vadă. Nona este o cititoare redutabilă, devorează carte după carte şi, pentru că exigenţele ei sînt mai complexe, dezvoltă mai greu pasiuni la fel de stabile. Are totuşi una care, de vreo doi ani, rezistă tuturor fluctuaţiilor sale de gust şi spirit critic: Agatha Christie. I-a citit toate cărţile, plus Autobiografia şi tot ce a mai găsit despre ea, în română şi în engleză. Însă omagiul suprem adus autoarei de romane poliţiste a fost întocmirea unui sistem ad-hoc de evaluare a oamenilor în funcţie de cunoştinţele lor în materie de Agatha Christie. De pildă, eu mă aflu foarte jos pe această scară, pentru că nu mi-a plăcut niciodată literatura poliţistă (abia Moartea lui Roger Ackroyd mi s-a părut cît de cît interesantă). Cel mai sus se află doamna Marta Petreu care, pe durata unui singur zbor Cluj-Paris, i-a dovedit Nonei că ştie chiar mai multe decît ea despre pasionantul subiect. Dacă pînă la zborul respectiv Nona îşi dorea să scrie la fel de bine ca Agatha, după aterizare şi-a dorit să fie o scriitoare la fel de bună ca Marta Petreu.

Radu VANCU Cum Sebastian are 3 ani şi jumătate, e limpede că, pînă de curînd, cărţile lui preferate au fost cele fără text, numai cu imagini & abţibilde. E drept, există o poză făcută pe la 2 ani în care citeşte absorbit pe oliţă o ediţie Wordsworth din Shakespeare - însă e un fake snob. Prima lui poză într-adevăr livrescă e din Librăria Humanitas, ţinînd iluminat în mînă o carte uriaşă pe a cărei copertă se poate citi 1000 de camioane şi maşini cu abţibilde. Avea vreo 2 ani şi jumătate, cred, şi a citit-o cu răbdare de kabbalist - a permutat cele 1000 de abţibilde în toate combinaţiile posibile, la fel cum alţii permută literele Torei pentru a afla numele lui Dumnezeu. Pe la 3 ani a învăţat literele mari de tipar, aşa încît era în stare să găsească singur în librării cărţile pe a căror copertă era scris numele supereroului favorit - micuţa, modesta, ultraperfecta (şi hiperenervanta, dacă mă întrebaţi pe mine - aşa că mai bine nu mă întrebaţi) locomotivă Thomas. Camelia i-a cumpărat tot felul de cărţi de poveşti pentru care în copilărie mi-aş fi dat sufletul personal - ba chiar mi l-aş da şi acum, pentru unele; el rămîne însă la toate nepăsător şi rece, ştie doar una şi bună: Thomas e prietenul pe care-l iubeşte fără fisură. Îmi aduce autoritar cărţile cu desene multe şi texte minimaliste, mi le trînteşte în poală şi-mi porunceşte: "Citeşte-mi-o pe cea cu Thomas şi trenul de intervenţie!" Îi citesc, el urmăreşte corespondenţa dintre imagini şi cuvinte şi, pe măsură ce se iluminează, îmi dau seama că era să fac o mare greşeală: sufletul trebuie să mi-l dau de acum înainte pe cărţile lui, nu pe ale mele. Aşa merge treaba.

anchetă realizată de Marius CHIVU

Mai multe