Cartea de bronz

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 86, iulie 2013)

Ca să fiu în ton cu vremea, mi-am luat cartea pe plajă. Mi-am găsit locul - cu uşurinţă, căci la 8 dimineaţa nu prea era nimeni pe acolo - şi mi-am întins salteaua, aranjîndu-mi micul paradis solar. Purtam în geantă o carte pe care o savuram (iar cuvîntul este chiar cel potrivit), de vreo săptămînă, seară de seară, înainte de culcare - restul zilei neavînd nici starea, nici timpul necesare. Aveam de gînd s-o termin în ziua aceea şi mă gîndeam cu o bucurie aproape gurmandă la ambient - căci n-ar fi fost altul mai potrivit pentru cartea mea, decît soarele, valul şi nisipul.
Bineînţeles, am stat vreo cinci minute, turceşte pe saltea, privind marea, lăsîndu-mă cuprinsă de poezie. Cred că, uşor exaltată, începusem chiar să surîd.
M-am lăsat aşadar pe spate, cu sacoşa de plajă sub cap, am deschis cartea, derulînd uşor înapoi, ultimele fraze.
...Ca să-i arate că nu-i pasă de celelalte cadouri, din moment ce îl stricase pe al lui, îşi oferi un masacru regal, lovind obiectele, dovedind că nu era nici unul solid, distrugîndu-le pe toate.

Inima începea să se liniştească, să mi se lase prinsă de poveste, simţurile cedau planului secund al ficţiunii, valurile se estompau prin repetiţia previzibilă, cînd o pocnitură cît se poate de reală m-a tras cu repeziciune înapoi, pe plajă.
- Aoleo, iertaţi-l, cere scuze la domnişoara, derbedeule! "Derbedeul", un puşti de vreo 6 ani, îşi colectă cuminte mingea care îmi trecuse razant peste cap, tuflindu-mi pălăria, rînjind în timp ce eu încercam împăciuitoare să îndrept borurile pleoştite şi să-mi rearanjez ochelarii pe nas.
Nu-i nimic, aşa e pe plajă, se mai întîmplă - îi zîmbesc neconvingător mamei "derbedeului". În nici cinci minute, mica familie a şi campat lîngă mine, deşi plaja era practic larg deschisă. Tot în cinci minute am aflat că cei trei sînt de la Bucureşti, că au ajuns cu o seară mai înainte, că stau la hotel şi că au prins o ofertă şi că, deşi scumpă şi aia, asta e, vacanţa trebuie să fie vacanţă. Că ei vin la mare de dintotdeauna şi că nu contează preţul, ea, personal, fără mare, fără soare, cel puţin o dată pe an, nu poate funcţiona. De pomană spun unii că la noi nu e frumos, ei îi place, e obişnuită.
Dau din cap, zic de cîteva ori "aşa e" şi o singură dată "am înţeles", după care îmi întorc ochii tiptil la cărţulia mea, reluînd, ca să intru în atmosferă, ultima frază.
Ca să-i arate că nu-i pasă de celelalte cadouri, din moment ce îl stricase pe al lui, îşi oferi un masacru regal, lovind obiectele, dovedind că nu era nici unul solid, distrugîndu-le pe toate.

- Nicuşor!!!
Nicuşor tocmai ce turnase o găleată întreagă, plină cu nisip, peste mine, rîzînd plin de o bucurie pe care doar copiii mai pot s-o aibă, acompaniat şi de mama sa iubitoare care, deşi încerca, nu-şi putea ascunde amuzamentul sub masca falsă de autoritate.
- Du-te după taică-tu să te bălăceşti, ia-ţi şi lopăţica, mă scuzaţi, aşa sînt copiii de azi, parcă mai ştii cum să te porţi cu ei?
Zîmbind şi eu, la rîndul meu, neamuzată, dar total complezentă, mă ridic, mă scutur, îmi scutur şi salteaua pe care mi-o mut, discret, ceva mai încolo. Mă aştern, din nou, la citit.
...Ca să-i arate că nu-i pasă de celelalte cadouri...

- Aveţi, cumva un ceas?
Oftez, închid cartea pentru a treia oară, caut telefonul mobil, îi spun femeii cît e ceasul şi, fără să ghicesc că era doar o nouă invitaţie la tacla, încep din nou să citesc.
Ca să-i arate că nu-i pasă de celelalte...

- Eu nu-mi iau niciodată mobilul pe plajă, ca să nu mă deranjeze nimeni.
Face foarte bine, o asigur, strecurînd că de obicei şi eu fac la fel, mai ales cînd vreau să citesc.
Dar ce citesc? Îi spun, o lasă rece. Mă mai întreabă cu ce ziar a apărut. Îi răspund că nu e "din aia cu ziar".
Dar, de fapt, nici nu contează. Ea n-a mai citit o carte de nu mai ştie cînd, n-are timp, ziua e contabilă la o firmă, seara, mamă şi soţie, acasă. E greu - şi începe să-mi înşire un întreg program zilnic, de care abia aşteaptă să scape aici, la mare, în vacanţă, unde n-o bate nimeni la cap, unde are şi ea un moment de respiro, căci altfel... etc. etc.
Şi, pe măsură ce aflam detalii intime despre viaţa doamnei, în jurul meu se puneau din ce în ce mai multe salteluţe, se deschideau şezlonguri, se întindeau cearceafuri; zgomotul valurilor era pierdut în vacarmul unui radio care îşi începuse emisia, iar gîndurile se risipeau şi ele, abulice, în başii difuzoarelor unei televiziuni care transmitea "live de la plajă".

P.S. Deşi în acea zi am descoperit de fapt un loc "de necitit", vara asta mă voi încăpăţîna să găsesc măcar un colţ de plajă "rezervat cititorilor".