Asupra unui aforism al lui Cioran

29 ianuarie 2012   Dilemateca

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 69, februarie 2012)

Recitind de curînd Lacrimi şi sfinţi de Cioran (o carte căreia i s-a făcut, la apariţie, în 1937, un infam proces de impietate, aşa cum aminteşte Marta Petreu*), am căzut peste următorul concis aforism: Singurul argument împotriva nemuririi este plictiseala. Din aceasta pleacă de altfel toate negaţiunile vieţii, toate probele defavorabile existenţei. Formularea este dificilă, chiar neclară. Nu mi-a fost greu totuşi să înţeleg ce vrea să spună Cioran, fiindcă gîndirea lui se întîlneşte aici cu o preocupare mai veche a vieţii mele. Am ajuns, în anumite împrejurări, să încerc să-mi reprezint cum ar arăta viaţa nefericitului care ar fi atins de sinistra aripă a nemuririi. Cum să mai trăieşti, la capătul unui ciclu, cînd viaţa ţi-a oferit toată panoplia ei de fericiri şi de nenorociri, de exaltări şi de mizerii? Cînd totul devine previzibil, cînd sentimentul de surpriză nu mai există, cînd ai încetat să-ţi faci iluzii asupra oamenilor? Mai rămîne ceva pentru care să merite să trăieşti? - Aş putea spune că da! Este posibilitatea de-a mai simţi plăcerea. Dar nu aşa se petrec lucrurile în viaţa reală: bătrîneţea, tovarăşa nedespărţită a timpului, aduce o scădere a capacităţii de-a te bucura, de a trăi plăcerea. Simţurile se tocesc. Alimentele nu mai au gust, vederea se întunecă, sunetele muzicii se estompează.

În ce condiţii existau nemuritorii, zei ai Olimpului? - Nu numai viaţa lor era perpetuă, ci şi tinereţea. Zeii erau omnipotenţi, omniscienţi... dar rămîneau posedaţi de toate pasiunile umane (prin perpetuare, prin eternizarea lor, pasiunile omeneşti devin zeieşti). Trupul zeilor fiind pe deplin şi veşnic integru, zeii se puteau bucura de viaţă, puteau să-şi facă iluzii, nu erau stăpîniţi de morbul scepticismului cenuşiu al vîrstei înaintate. De la masa lor în permanenţă aşternută se auzea rîsul zeiesc, mai cu seamă al lui Jupiter (din pricina asta era zis "jovial"): un rîs sonor, plin, fără ruşine sau remuşcare.

Cioran ştie că vremurile zeilor antici au trecut şi că această formă de viaţă plenară - viaţa zeilor, adică viaţa umană ridicată la o putere superioară - nu mai poate fi imaginată. Ceea ce aforistul are în vedere nu este decît forma cea mai meschină a nemuririi la care ni se întîmplă să jinduim: prelungirea vieţii unui ins prin minune, prin progresul ştiinţei sau printr-un privilegiu extraordinar. Tragică ar fi soarta nemuritorului: să vadă cum se sting unul cîte unul cei de un leat cu el... să asiste cum apar alte generaţii, cum continuă dansul fără sfîrşit şi lugubru al prefacerilor lumii, "coşmarul istoriei"... să vorbească o limbă pe care din ce în ce mai puţini o înţeleg, iar el să nu mai priceapă cuvintele lor... să dispară pe rînd cei cu care a început viaţa, dar şi copiii, nepoţii. Nici nu este nevoie să îţi imaginezi o adevărată nemurire... doar o viaţă foarte lungă - cîteva secole, două secole numai - e de ajuns să te facă să-ţi reprezinţi veşnicia... Un celebru comic (Coluche) a spus: "Eternitatea este lungă... mai ales către sfîrşitul ei."

Oroarea de moarte este o greşeală ontologică. Orice lucru frumos are un cadru, este prescris în timp şi în spaţiu. Tot aşa şi existenţa umană capătă valoare prin finitudine. Faptul că se situează între anumite limite nu-i garantează reuşita. Absenţa cadrului, oribila nemurire, i-ar garanta eşecul. Evul Mediu a născocit mitul evreului rătăcitor... insul care primeşte pedeapsa maximă - o viaţă eternă de rătăcire - pentru păcatul de-a se fi alăturat prigonitorilor lui Dumnezeu.

Merităm un sfîrşit.

______
* Marta Petreu: De la Junimea la Noica, Polirom 2011, pp. 389-418

Mai multe