Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)

Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică". În paralel, galeriile de la Academia propun o expoziţie intitulată "Leonardo Da Vinci, L'Uomo universale". O formă de dialog peste secole, despre tentaţia de a împinge limitele cunoaşterii, din care nu lipseşte şi o formă de perfidă ironie.

Veneţia, permanenţa trecerii

Veneţia este un peşte, scrie Tiziano Scarpa. Ca om al locului, ştie ce spune. Nu e vorba doar de asemănarea vizuală, aşa cum apare din avion sau din consultarea unei hărţi. Asemenea unui peşte, Veneţia este în elementul ei în apele tulburi ale lagunei şi, tot ca el, nu se va îneca niciodată. S-ar zice că iminenţa scufundării este chiar atracţia turiştilor care, asemenea pasagerilor de pe Titanic, contemplă Piaţa San Marco invadată de apă, în acordurile orchestrei de la Caffe Florian. Jubilaţia provocată de proximitatea pericolelor face parte din codul genetic al veneţienilor. Aici moartea are mai puţină trecere decît nebunia şi masca. Şi una, şi alta constituie formele perfecţionate ale disimulării şi instituie teatralitatea drept componentă fundamentală a spiritului veneţian.
Privită cu atenţie, harta Veneţiei seamănă cu desenul de mai sus: două animale devorîndu-se reciproc - peşti, salamandre sau indivizi ai unui bestiar fabulos. Scena este repetată, cu figuraţie diferită, de sute, de mii de ori prin basoreliefurile din piatră plasate pe faţadele bisericilor sau ale caselor. Lupta permanentă a contrariilor ca emblemă a Veneţiei. Un cifru secret al eternităţii, mai subtil decît leul lui San Marco, şi el exhibat în mii de exemplare. Oraş de negustori pragmatici, abili şi labili, Veneţia îşi arogă fără nici un complex o dublă ascendenţă: una sacră, mijlocită de un rapt (furtul moaştelor Sfîntului Marcu din Egipt), şi o alta filozofică.

Leonardo: "Jurnal intim"

Cele 50 de desene reunite la Academia, pentru prima dată după 30 de ani, reconstituie laboratorul de creaţie al lui Leonardo, permiţînd o lectură peste umărul artistului, a diferitelor proiecte şi stadii de realizare a acestora. Desene în general de format mic, pe foi răzleţe, însoţite de calcule, însemnări, comentarii şi reprezentînd domeniile de interes cele mai variate şi îndepărtate: optică, botanică, anatomia umană şi animală, maşini de război, studiul proporţiilor. Interesante sînt studiile de flori şi de nori, ca şi cum artistul ar căuta corespondenţele secrete din univers. Desenul este, pentru Da Vinci, un limbaj total, capabil să exprime operaţiunile complicate din procesul elaborării ideilor şi formelor, în care intră cunoştinţe de arhitectură şi astronomie, filozofie şi medicină, matematică şi muzică. În stabilirea proporţiilor, Leonardo Da Vinci utilizează principiile lui Vitruviu (cunoscut prin intermediul lecturii lui Leon Battista Alberti), dar şi demonstraţiile contemporanului şi prietenului său Luca Pacioli din tratatul Divina proporzione opera a tutti glingeni perspicaci et curiosi necessaria... Erudiţia renascentistă este impregnată de o tentă colocvială jubilatorie. Faimosul desen cunoscut sub numele de Omul lui Vitruviu, reprezentînd un corp de bărbat cu braţele deschise, încadrat într-un cerc şi un pătrat suprapuse, figuri ale perfecţiunii matematic determinate: perfecţiunea formală este un receptacul al spiritului şi ea este în acelaşi timp creaţie şi atribut al omului, căruia i se restituie astfel esenţa divină.
O altă categorie de desene sînt schiţele pregătitoare pentru opere aflate în lucru: fragmente de corp uman sau animal, membre separate, un fel de "bancă de organe" din care artistul va preleva, în momentul asamblării unei lucrări, pentru a le plasa la locul potrivit. Este prima desacralizare a actului creator. Artistul se erijează el însuşi în Demiurg, creînd omul şi lumea din elemente preexistente, după legi şi principii care sînt tot o creaţie a omului. Înainte de a deveni un termen savant vehiculat de textele cosmogonice, demiurgos era, în Grecia antică, orice artizan anonim independent.
Despre Leonardo, primul său biograf, Paolo Giovio, scrie că a fost "inventore d'ogni eleganza e sopratutto di spettacoli teatrali". Inventator, "inginer de război", constructor a numeroase instalaţii mecanice care făceau în epocă efectul unor intervenţii miraculoase, Leonardo a fost şi ordonatorul serbărilor de la curtea ducelui de Milano, Ludovico Sforza, unde pune în scenă spectacole fastuoase, într-o profuziune de decoruri şi maşinării construite de el. Se poate spune că această parte a creaţiei sale - cu invenţii, inginerie, maşinării menite să imite mecanica universului şi să dea dea iluzia vieţii - face din Leonardo un precursor al artei contemporane.

Il Palazzo Enciclopedico

Enciclopedismul este opţiunea programatică a Bienalei de la Veneţia, ajunsă la a 55-a ediţie. El funcţionează nu mai puţin şi ca un alibi pentru varietatea deconcertantă a convenţiei numite "artă contemporană", reunind eclectic opere de artă, produse de artefact din epoci diferite, obiecte găsite. Iată, mai jos, prezentarea succintă a cîtorva artişti prezenţi în spaţiul expoziţional amenajat în vechiul Arsenale.
Pavel Altamer (n. 1967, Varşovia). Instalaţia Veneţieni reprezintă o vastă galerie de personaje ale căror feţe şi mîini sînt realizate în ghips, iar corpurile, dintr-o reţea de panglici plastifiate. Atitudinea şi expresia fiecăruia sînt atent studiate, ansamblul dă impresia unei armate de suflete pierdute rătăcind în întuneric. Poate fi portretul fantomatic al unui oraş, aşa cum sugerează şi culoarea gri a personajelor, sau o metaforă a omului aruncat în lume. Autorul se plasează deliberat în metafizic, însoţindu-şi lucrarea cu această declaraţie: "E o mare împlinire atunci cînd realizezi că trupul este doar un vehicul al sufletului."
Marino Auriti (1891, Italia - 1980, SUA). După ce a emigrat, cu întreaga familie, din Italia, din cauza opiniilor sale critice la adresa fascismului italian, se stabileşte în Pennsylvania, unde îşi cîştigă existenţa vînzînd piese de automobil şi fabricînd rame de tablouri. La începutul anilor 1950, cînd se retrage din afaceri, se dedică unui proiect grandios şi fantezist, Palatul Enciclopedic al Lumii, care, în viziunea sa, ar fi trebuit să adăpostească toate realizările umanităţii, de la roată la satelit, şi de la primele reprezentări artistice pînă la ultimele avangarde. Auriti a fost apropiat de Étienne-Louis Boulée, care, în secolul Luminilor, voia să dea un sens revoluţionar-pedagogic artei sale, prin conceptul de "arhitectură vorbitoare" (architecture parlante). În realitate, Auriti este mai aproape de ceilalţi diletanţi de geniu, constructori de himere - Factorul Cheval în Franţa, autorul Palatului Ideal, şi Edward Leedskalnin, care a construit ceva asemănător - Coral Castle, în Florida. Proiectul lui Auriti, de proporţii gigantice, nu a fost niciodată realizat. Expunînd macheta Palatului Enciclopedic al Lumii, organizatorii Bienalei fac din Auriti un coautor al actualei ediţii.
Ştefan Bertalan (n. 1930, Răcăştie, România). A făcut parte din grupul neo-avangardist 111 (1963-1969) şi, la dizolvarea acestuia (provocată de rămînerea în Occident a unuia dintre artişti), din cel care-l va înlocui, Sigma (1970-1981), ambele interesate de caracteristicile formale şi teoretice ale constructivismului şi ale artei cinetice. Proiectul expus, Am trăit 130 de zile cu o plantă de floarea-soarelui, din 1979, este un fel de jurnal ţinut pe toată durata ciclului vital al plantei, de la germinaţia seminţei pînă la moartea vegetală. Prin fotografii şi desene însoţite de note, comentarii sau observaţii, experienţele artistului se înscriu ca practică interdisciplinară - inginerie, biologie, matematică, filozofie -, configurînd elementele unei cosmogonii în care fiecare organism funcţionează ca un microcosmos în interiorul universului considerat ca întreg. Demersul lui Da Vinci este, fără îndoială, modelul îndepărtat al artistului român.
Geta Brătescu (n. 1926, Ploieşti). Lucrările din ciclul Medeic Callisthetic Moves, datat 1980-1981, conţin un demers original atît ca suport şi execuţie (colaje textile realizate cu maşina de brodat), cît şi ca ideaţie, trimiţînd la condiţia femeii prin evocarea mitologiei: Medeea şi "lîna de aur", Penelopa şi broderia ca strategie a amînării. O meditaţie despre parcursul sinuos şi, uneori, reversibil trădare - fidelitate.
René Iché (1897-1954, Franţa). Veteran al Primului Război Mondial. Sculptor. A participat la Rezistenţă în grupul format la Musée de l'Homme, din care făcea parte, printre alţii, Jean Cassou. A realizat un număr important de măşti şi medalii, luînd drept modele prieteni sau anonimi - inversînd astfel raportarea la acest tip de producţii, investite în general cu un caracter oficial. Masca lui André Breton, realizată în 1939, ni-l arată pe poet plonjat într-o stare de profundă reverie. Rama în formă de labirint, ca şi asemănarea cu o mască mortuară sugerează proximitatea dintre reverie şi moarte. Moartea ca intrare în vis, visul ca ieşire din moarte. Visul şi moartea poartă aceeaşi mască.
Lin Xue (n. 1968, Fujian, China). Create cu un tub de bambus ascuţit înmuiat în tuş, tablourile artistului chinez sînt peisaje fantastice sau secţiuni în profunzimile unei geologii fictive. Fineţea desenului şi acurateţea execuţiei amintesc de desenele anatomice delirante ale lui Hans Bellmer sau de tehnicile hazardului descoperite de suprarealişti, frotajul lui Max Ernst şi decalcomania lui Oscar Dominguez.
J.D. 'Okhai Ojeikere (n. 1930, Ojomu Emai, Nigeria). Fotografii reprezentînd coafuri tradiţionale din Nigeria. Complicate şi laborioase, necesitînd zile şi chiar săptămîni pentru a fi realizate, aceste construcţii reprezentative pentru cultura locală îndeplinesc o multitudine de funcţii: religioasă şi ritualică, identificare etnică, poziţionare socială, indicator al evenimentelor festive din calendarul sacru al comunităţii. Veritabile opere plastice, fotografiile de coafuri ne reamintesc în ce măsură tradiţia africană şi cea insulară au introdus în cultura populară occidentală intervenţiile asupra corpului, de cele mai multe ori doar ca ornament sau codificate diferit.

***

Particularitatea acestei ediţii a Bienalei de la Veneţia este, poate, masiva participare a artiştilor chinezi, care demonstrează o perfectă stăpînire a tehnicilor şi codurilor artei occidentale. Pe de altă parte, prezenţa unor opere semnate de neartişti precum Carl Gustav Jung (1875-1961), psihanalist şi psihoterapeut, Rudolf Steiner (1861-1925), inventatorul teosofiei (sistem ezoteric filozofic), ca şi a artiştilor de mult clasaţi de istoria artelor, precum suprarealiştii Hans Bellmer (1902-1975) şi Dorothea Tanning (1910-2012), este simptomatică pentru intenţia organizatorilor de a da artei contemporane un background şi o istorie, stabilind totodată o reţea de afinităţi şi tendinţe.