Aristocraţii gustului

28 iulie 2010   Dilemateca

Nu există prea multe locuri în Bucureşti în care te poţi simţi în acelaşi timp singur şi bine: cafenelele şi berăriile din centrul vechi sînt atît de bine populate încît la orice oră te-ai duce, sigur dai peste cineva cunoscut. În plus, muzica zgomotoasă şi vacarmul străzii te împiedică să citeşti. În cele cîteva localuri mai puţin umblate de pe lîngă Universitate, singurătatea este de-a dreptul angoasantă. Refugiile adevărate – cele care oferă adăpost, plăcere şi linişte – sînt, din păcate, mult prea puţine. Pe strada Ion Călin, undeva după intersecţia cu Mihai Eminescu, s-a deschis o ceainărie care are toate şansele să se transforme într-un refugiu urban discret şi preţios. 

O casă construită la începuturile secolului XX, cu acoperiş de ţiglă, căpriori din lemn, stucaturi pe zidurile exterioare şi marchiză. În curtea mică, nişte mese şi vegetaţie abundentă. Aromele intense de ceai şi mirodenii te întîmpină din pragul uşii. Culorile calde şi lumina difuză din interior rimează cu aburii misterioşi de licori orientale.  

Cei care încă mai cred că ceaiul e doar apă fiartă cu ierburi vor găsi aici toate dovezile ignoranţei lor: în meniuri sînt trecute zeci de reţete diferite, cu genuri, specii şi dozaje. Cunoscătorii se vor simţi la ei acasă, pentru că nu cred că din „cartea de bucate“ (sau din cămară) lipseşte vreun ingredient esenţial.   

„Calea ceaiului“ 

Ceremonia ceaiului nu s-a inventat în acest Tea House, dar se pare că cei de-aici au deprins destul de bine regulile de preparare ale unei licori de calitate. Cartea ceaiului a lui Akakura Kakuzo pare să fi intrat în bibliografia de bază. De altfel, chiar şi site-ul o recomandă... „Cartea descrie istoria ceremoniei ceaiului, influenţele ei asupra artei, dar şi asupra stilului de viaţă asiatic, în general, şi japonez, în special“. Născută în China, arta ceaiului a atins perfecţiunea abia după ce a ajuns pe tărîmurile nipone. Iniţial un medicament, ceaiul a devenit o băutură reconfortantă, de „socializare“. Distracţia preferată a societăţii educate din China secolului al VIII-lea a fost ridicată, în Japonia secolului al XV-lea, la rangul de religie a frumosului, sub numele de „calea ceaiului“. Un cult bazat pe „adoraţia frumuseţii ascunse în sordidul cotidian, filozofia ceaiului promovează puritatea şi armonia, miracolul bunătăţii reciproce şi încrederea în ordinea socială“. N-am urmărit niciodată această dimensiune mistică a ceaiului şi nici istoria sau tradiţiile legate de prepararea acestor băuturi. Însă cartea lui Kakuzo – despre care am aflat că ar fi una dintre cele mai importante referinţe din acest domeniu – mi-a stîrnit curiozitatea.  

Filozofia ceaiului nu trebuie înţeleasă de manieră occidentală, ca o înşiruire de concepte estetice sau morale (deşi ea exprimă şi idei etice şi religioase), ci mai ales ca o formă de igienă trupească şi spirituală. Calea ceaiului întrupează, după Kakuzo, „adevăratul spirit al democraţiei orientale, pentru că le permite tuturor adepţilor să fie aristocraţi ai gustului“.  

Zero decibeli 

Pentru aristocraţii gustului, selecţia de ceaiuri, dulceţuri şi băuturi fine e un răsfăţ. Chiar şi o narghilea bună poţi savura, tolănit pe-o pernă moale sau întins într-un jilţ confortabil.  

Casa adăposteşte patru zone de recreere care acoperă, democratic, un întreg mapamond: salon marocan, salon asiatic, salon francez şi o terasă Ying şi Yang. Cel mai îmbietor colţişor pentru cel care caută un loc liniştit de lectură se găseşte în salonul marocan, drapat cu pînzeturi şi mătăsuri de tot soiul. Mobila joasă, covoarele dense şi pernele voluminoase au un efect aproape electrizant.  La rafturile de pe hol am descoperit şi o grămadă de cărţi de specialitate: psihologie practică, dezvoltare personală, spiritualitate (orientală), ceremonia ceaiului (din păcate, nici un roman serios cu sau despre ceai). Tea House nu e doar o ceainărie, ci şi un loc de întîlnire, un spaţiu comunitar. În programul din această vară: cursuri de ikebana, de ceremonia ceaiului şi o expoziţie de fotografie (Camelia Şirli). Însă atracţia principală e... liniştea. Într-un oraş precum Bucureşti, unde aşa-zisa muzică se revarsă, zgomotoasă, în toate localurile, Tea House oferă o alternativă interesantă: zero decibeli.

Mai multe