Andrei Timotin despre naturile intermediare

6 iulie 2013   Dilemateca

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 85, iunie 2013)

• Andrei Timotin, La démonologie platonicienne, histoire de la notion de daimôn de Platon aux derniers néoplatoniciens, col. Philosophia Antiqua, Brill, 2012, 140 euro

Am recapitulat în minte, după lectura cărţii lui Andrei Timotin, La démonologie platonicienne, histoire de la notion de daimôn de Platon aux derniers néoplatoniciens, apărută la Brill în 2012, tezele acestei strălucite cărţi, grupîndu-le în jurul unei singure întrebări care mi s-a părut structurantă pentru înţelegerea ei: de ce istoria divinităţilor intermediare ale religiei arhaice greceşti a produs o etică filozofică şi o "religie a minţii" în Antichitatea tîrzie, sub persuasiunea unor filozofi precum Plutarh, Apuleius, Plotin sau Proclus? Şi, apoi, care este semnificaţia filozofică a acestui fapt pentru studiosul care nu este interesat propriu-zis de istoria erudită a demonologiei neoplatoniciene, dar are nevoie de o clarificare a sensului unei dezbateri din Antichitatea tîrzie pentru a analiza alte zone ale istoriei gîndirii (cum este, de pildă, angelologia creştină sau musulmană) sau, pur şi simplu, pentru a înţelege dacă istoria dezbaterii asupra intermediarilor din lumea păgînă a Antichităţii are vreo importanţă mediată istoric pentru o cît mai limpede înţelegere a unei condiţii culturale moderne?

Formulîndu-mi aceste întrebări, mă abat voluntar de la sarcina unei recenzii academice, care să dea seama, capitol de capitol, de efortul impresionant al lui Andrei Timotin, una care să îi discute alternativele şi să îi aprecieze efectiv contribuţia, rediscutînd, eventual, textele vizitate. Este sigur că jurnalele academice trebuie să dea seama în acest sens de cartea lui Timotin, întrucît ea este, în mod evident, o contribuţie savantă, construită cu atenţie şi minuţiozitate, privitor la naşterea în cultura greacă, religioasă şi filozofică, a ideii de divinitate intermediară între oameni şi zei, precum şi o urmărire pas cu pas a evoluţiei acestei idei în Antichitatea tîrzie, de la Filon la Plutarh, sau de la Apuleius la Plotin, Porfir şi Proclus. Un asemenea demers nu merită doar tipul de analiză pe care îl propun: aş vrea însă să argumentez că notele următoare ar putea fi o cale intermediară între contribuţia tînărului savant şi o problematizare mai universală a temei, deschisă unei comunităţi intelectuale desprinse cu exerciţiul interogaţiei fundamentale din perspectiva unor "zone" multiple ale istoriei filozofiei.

Andrei Timotin indică un proces foarte limpede, în primele capitole ale cărţii, de preluare filozofică, cu intenţii reformatoare teologice, a ideii de daimon din religiozitatea greacă de către Platon. Subtilitatea analizei lui Timotin stă mai întîi în generozitatea cu care ştie el însuşi să medieze între poziţiile clasice ale exegezei domeniului: neluînd nici partea celor care au pledat pentru o dezordine fără sens a demonologiei platoniciene, nici partea celor care au raţionalizat-o excesiv, Timotin are buna idee de a sesiza şi a descrie pluralitatea funcţiilor daimon-ului platonician şi de a le lăsa să interacţioneze tensionat şi aporetic, sesizînd acest joc de forţe între ideea daimon-ului care e garantul eliberării socratice de spaima de moarte, ideea daimon-ului care trimite rugăminţi spre cer şi distribuie dreptate şi destin muritorilor şi, mai ales, ideea divinităţii intermediare care, în analogie cu elementele lumii, asigură continuitatea unui univers alcătuit astfel ierarhic.

Cele trei idei sînt liniile de forţă ale întregii cărţi: tema arhaică a daimon-ului distributor de destin, dreptate şi răzbunare devine, treptat, în "religiile" filozofice ulterioare, ale medio- şi neoplatonismului, cheie a trecerii de la unu la multiplu (cu un rezultat, parcă, definitiv în explozia lui de sistematicitate la Proclus), tema eliberării daimonico-socratice de moarte devine etică filozofică şi model de viaţă (la Plutarh, dar mai ales în angoasele religiozităţii şi interogaţiile privind eficacitatea zeilor supremi la Apuleius), iar ideea asocierii tipurilor de daimoni cu elementele lumii în platonismul tîrziu devine, la Plotin şi Porfir, mod de articulare a ierarhiei lumii.

Numai dacă am fi de acord să citim platonismul grupat în jurul "grijii faţă de suflet" (cum a făcut-o, strălucit, Patocka în Platon şi Europa), am putea să spunem: între cele trei teme, ideea socratică a legării daimon-ului de argumentul contrariilor, de la finalul Apărării, ar putea fi citită drept întemeietoare pentru celelalte două. Dacă acest lucru este acceptabil, îl putem transfera la nivelul istoriei studiate de Andrei Timotin: etica filozofică a Antichităţii tîrzii ar deveni astfel centrul preocupărilor pentru asocierea demonologiei cu ierarhia lumii şi principiul continuităţii ei şi cu ideea influenţei distributoare a intermediarului spre cele generabile şi coruptibile. Ordonate astfel, temele demonologiei ne ispitesc la un salt spre o epocă ce nu intră în aria acestei cărţi: cenzurile universitare pariziene ale Evului Mediu tîrziu fac efortul să respingă ideea că intelectul e unic pentru toţi oamenii, că lumea e eternă şi că astrele au influenţă inteligentă asupra celor de jos. Ca să "scape" de aceste idei, cenzorii universitari ai acelei epoci se văd nevoiţi să renunţe la ideea (platoniciană, mai ales) că universul e ordonat ierarhic. Episodul poate fi pus faţă în faţă cu cele studiate de Andrei Timotin: dacă cele trei teme ale cărţii sale se pot pune în legătură cu cele de mai sus, atunci lumea modernă născută din cenzurile Evului Mediu este evident datoare construcţiei subtile de divinităţi intermediare a Antichităţii tîrzii.

Şi chiar mai mult: efortul de a gîndi omul modern şi problemele lui poate fi ajutat de cercetarea savantă, cu generozitate: fie că studiem îngerii iudeo-creştini (asemănaţi de Filon cu personajele daimonice), fie că ne întrebăm care sînt tematizările filozofice ale intermediarităţii în Antichitate sau în Evul Mediu, subsidiarul îndepărtat al acestor întrebări ţine de o teză care ar putea fi examinată cu mult profit, privind posibilitatea ca problemele omului modern să nu vină dintr-o uitare a divinităţilor supreme, ci dintr-o profundă disfuncţionalitate a acestora în contextul unei complexe crize a intermediarităţii.

Mai multe