Alexandru Ciubotariu - creator & curator benzi desenate

29 noiembrie 2011   Dilemateca

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 67, decembrie 2011)

"Minuni"

Acum vreo cîţiva ani, un personaj bizar îşi făcea intempestiv apariţia în Bucureşti. Pe un panou din Pasajul Universităţii cineva lipise un autocolant. Pisica Pătrată - haioasă, isteaţă, colorată - a început apoi să-şi facă de cap; parcă scăpată din lesa celui care a creat-o, s-a insinuat în viaţa cotidiană a oraşului. Astăzi ne pîndeşte de pe cîte un zid, se gudură la picioarele noastre, pe colţul cîte unei clădiri, ne priveşte ameninţătoare de pe la balcoane sau ne sperie, cu privirea ei fioroasă, prin cine ştie ce pasaj subteran. Alexandru Ciubotariu e tatăl ei. Creatura nu a fost desenată pe ziduri ca o formă de protest. Pentru Ciubotariu, arta urbană nu e contra ceva; nici măcar pentru ceva; ci modul de exprimare al unui artist fără şevalet.

La fel ca pisicile, şi el are mai multe vieţi (de artist). E street-artist, autor de benzi desenate, co-autor al unei Istorii a benzilor desenate româneşti şi, de-o vreme, curator al unor expoziţii despre creaţia BD românească.
Cea mai recentă a fost deschisă de Institutul Cultural Român din Bruxelles la Centrul Belgian al Benzii Desenate: "77 de ani de bandă desenată românească". În Belgia, cărţile BD sînt considerate bunuri de patrimoniu, iar Centrul Belgian al Benzii Desenate îngrijeşte şi îmbogăţeşte această colecţie de comori: instituţia are un muzeu cu expunere permanentă, o librărie, programe de cercetare şi rezidenţă, precum şi un spaţiu dedicat expoziţiilor temporare. Printre planşele din seria "Tintin", ştrumfi miniaturali şi obiecte care au aparţinut marilor creatori şi editori de benzi desenate Peyot şi Hergé, sînt expuse acum şi cîteva zeci de desene româneşti. Sînt obiecte cu adevărat rare, căci planşele originale se pierd de regulă prin tipografii, după imprimarea întregului tiraj. Curator al expoziţiei de la Bruxelles, Alexandru Ciubotariu a reuşit să adune cîteva mostre esenţiale cu ajutorul cărora punctează istoria, veche de un secol, a benzilor desenate româneşti.

O istorie veche de un secol? Da, da, nu-i o glumă. Poate că astăzi banda desenată nu (mai) e chiar atît de prezentă în librării sau la chioşcul de ziare. Da, au existat vremuri cînd cărţile de BD sau revistele de acest tip se "trăgeau" în mii de exemplare, mă asigură Ciubotariu. Prima poveste românească în format BD a apărut în 1896, sub semnătura lui Constantin Jiquidi. Se numea Pisica Spălată (propabil că Pisica Pătrată a lui Ciubotariu e urmaşa modernă, contemporană, a celei "spălate"). Cel mai cunoscut personaj românesc de benzi desenate e însă Haplea. Care, deşi n-a mai apărut de decenii în cărţi sau reviste, circulă în continuare, ca personaj de bancuri - spune Ciubotariu.
Cum s-a născut expoziţia de la Bruxelles? Există un context românesc şi unul belgian. Mai întîi - despre contextul românesc. Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu publicaseră deja în urmă cu un an Istoria benzii desenate româneşti. Apoi, vara aceasta, s-a inaugurat la Muzeul Naţional de Artă Cotemporană un Muzeu al Benzii Desenate - de fapt, o expoziţie-performance (deschisă tot cu sprijinul ICR) dedicată trecutului, dar mai ales prezentului acestui gen literar care se înrudeşte cu artele vizuale. O parte a colecţiei prezentate atunci s-a mutat acum la Centrul Belgian al Benzii Desenate de la Bruxelles. Contextul belgian, foarte favorabil unei bune receptări, este premiera, exact în aceeaşi perioadă, a filmului despre Tintin realizat de Steven Spielberg. Oraşul e împînzit cu afişele filmului iar Centrul Belgian al Benzii Desenate, care oricum este vizitat anual de zeci de mii de fani ai lui Tintin, va deveni în următoarele săptămîni un punct de atracţie important pentru fanii acestui supererou. La vernisajul expoziţiei, Jean Auquier - directorul Centrului Belgian al Benzii Desenate - spunea că benzile desenate româneşti din perioada interbelică semănau foarte mult cu producţiile occidentale, cu modelele (devenite, între timp, clasice) franco-belgiene. Sau - aşa cum a punctat şi preşedintele ICR, Horia-Roman Patapievici - "periferia funcţiona în logica centrului". Poate că e firesc: pe vremea aceea exista o piaţă de carte normală şi mai ales o piaţă a presei funcţională. Periferia funcţiona în logica centrului, adică a adoptat mecanismele şi formele occidentale, în mod natural. În anii '50, benzile desenate au dispărut aproape de tot de prin gazete, fiind considerate o formă de artă depăşită care nu corespundea cu spiritul timpului. Au reapărut, în anii '70-'80, prin almanahuri şi reviste ilustrate pentru tineret. Probabil că cei care vegheau asupra educaţiei şi-au dat seama cît de util poate fi acest instrument de propagandă: benzile desenate erau atractive şi mai ales accesibile. Două tendinţe s-au făcut atunci remarcate: poveştile science-fiction despre cucerirea spaţiului cosmic (kakaia technica!), cu eroi superinteligenţi care se opun cuceririi Terrei de către extratereştrii cei răi sau cuceresc ei înşişi planete noi sau galaxii neştiute; sau poveşti ilustrate, inspirate de fapte istorice (mai mult sau mai puţin) adevărate - războaie, trădări, încoronări etc. Cum ar veni, s-a dat voie la fenomenul BD, dar cu o condiţie: să se refere doar la trecut şi la viitor, nu la prezent. Benzile desenate aveau fără îndoială o formidabilă forţă propagandistică, care trebuia speculată, dar şi un potenţial subversiv, ce trebuia evitat. Şi tocmai această politică ezitantă a autorităţilor comuniste a condus pînă la urmă la dispariţia lor.

Ce a rămas, totuşi, de pe urma acestor decenii de creaţie de benzi desenate? "Minuni", spune Alexandru Ciuborariu, care şi-a făcut un program din a recupera şi arhiva planşe vechi. De altfel, munca de cercetare pentru expoziţia pe care o îngrijeşte n-a fost tocmai uşoară. Căci a reuşit să adune o multţime de planşe originale. Ceea ce e atipic pentru modul de lucru al creatorilor de benzi desenate, spune Ciubotariu. "La noi s-a dat prea puţină atenţie pînă acum colecţionării, arhivării planşelor care au stat la baza publicaţiilor tipărite. Cele mai multe dintre ele au rămas şi s-au pierdut prin tipografii după publicarea cărţilor sau a revistelor; doar foarte puţini autori au recuperat o parte dintre desenele originale. Pe acestea a reuşit să le recupereze Ciubotariu pentru această expoziţie. Benzile desenate n-au fost create pentru a fi expuse, ci doar pentru a fi publicate şi "consumate" pe loc. Ele pot însă funcţiona foarte bine (şi) ca lucrări grafice."

Într-adevăr, benzile desenate sînt astăzi un gen interdisciplinar, la graniţa dintre literatură şi arte vizuale. Departe de a mai fi un fenomen de masă ("dar ce mai este, din punct de vedere cultural, fenomen de masă?" - m-a întrebat Dodo Niţă; şi are dreptate), benzile desenate româneşti migrează astăzi din reviste în muzee şi săli de expoziţii. Ca şi cum, agăţîndu-se de pereţi, ar putea spera la o nouă viaţă.

Alexandru Ciubotariu e însă realist şi tranşant: "banda desenată are viaţă numai atîta timp cît circulă în albume sau în reviste." Ce relevanţă mai au, totuşi, pentru publicul din România, benzile desenate? "Există un public doritor de benzi desenate, există şi cîţiva autori foarte buni. Veriga lipsă e editorul, care nu are curajul, îndrăzneala să publice benzi desenate; sau, dacă o face, atunci preferă să publice versiuni în limba română ale unor cărţi străine. Faptul că acele cărţi au fost deja verificate pe o altă piaţă de carte e o garanţie a succesului. În plus, e mult mai ieftin să plătească drepturi de republicare decît să plătească drepturi de autor." Pînă una-alta, pînă şi aventurile lui Tintin au apărut, în România, cu sprijin financiar acordat editurii de către Centrul Wallonie-Bruxelles. Cît despre creatorii români de BD, ei se descurcă în continuare cum pot. Îşi editează singuri cărţile, publică pe bloguri sau în reviste independente, tot de ei "inventate". Sau desenează pisici pătrate pe zidurile caselor.

Mai multe