Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Un nemuritor contestat
Academia franceză, instituţie datînd din secolul al XVII-lea, la originea a nu puţine dorinţe, invidii şi fantasme, este într-atît de popularizată ca demodată, depăşită şi îndepărtată de preocupările actuale, încît aproape orice nouă alegere seamănă a ironie: dacă e vorba de un creator original şi nonconformist (cazul Ionesco), prin contrast cu profilul conservator al instituţiei; dacă noul ales este el însuşi un conservator, aşa cum e descris îndeobşte Alain Finkielkraut, ironia e involuntară şi ilustrează tentaţia de autoperpetuare, confirmînd proasta opinie despre venerabila instituţie, reală sau simulată după principiul fabulei cu strugurii acri.
Cu toate acestea, alegerea lui nu a fost deloc o formalitate. Înainte de organizarea scrutinului, mai mulţi academicieni au lăsat să circule ideea că, dacă Finkielkraut va fi ales, odată cu el va intra sub cupola Academiei ideologia extremei drepte reprezentate în Franţa de Frontul naţional, FN, "deţinut" de patru decenii de familia Le Pen. Poziţie combătută energic şi în stilul radical care îl caracterizează de criticul de artă Jean Clair, academician din 2008, pentru care asemenea declaraţii pun sub semnul îndoielii sănătatea mintală a autorilor. Jean d'Ormesson, figură charismatică a vieţii literare, a comis cu bună ştiinţă un gest interzis de regulament, anunţînd în ajunul scrutinului că, dacă Alain Finkielkraut nu este ales, el nu va mai călca pragul Academiei. Alegerea a avut loc încă din primul tur de scrutin cu 16 voturi pentru din 28 - alte 8 buletine de vot au fost barate în semn de respingere fără apel. Altă ironie, Alain Finkielkraut, fiul unui supravieţuitor de la Auschwitz, va trebui să pronunţe elogiul predecesorului său pe acelaşi fotoliu cu numărul 21, scriitorul Félicien Marceau, belgian exilat în Franţa, care în ţara de origine a fost condamnat în contumacie la 15 ani de muncă forţată pentru colaboraţionism în timpul ocupaţiei naziste.
Alain Finkielkraut, naturalizat francez la vîrsta de 1 an, reprezintă el însuşi succesul a ceea ce a constituit, timp de mai multe decenii, unul din miturile Republicii franceze: asimilarea străinilor. Astăzi, el se vede calificat drept reacţionar tocmai pentru că, în luările sale de poziţie - cărţi, articole, dezbateri publice, emisiuni de radio şi televiziune - deconstruieşte, piesă cu piesă, acest mit. Tezele lui iau în răspăr toată ideologia - atribuită în general stîngii şi adjudecată de stînga - ce se reclamă de la un tip de umanism generos şi idealist, dar inadaptat la realităţile recente. Demonstraţia este focalizată pe efectele negative ale imigraţiei şi pe rateurile sistemului de integrare. Distrugerile provocate de acestea în ţesutul social şi, în general, în cultură, şi evoluţia către o alienare progresivă pot fi împiedicate doar prin reabilitarea şi cultivarea identităţii naţionale. Alain Finkielkraut are dreptate cînd declară, imediat după cunoaşterea rezultatului votului de la Academie: "Acum cincizeci-şaizeci de ani unele cercuri ale Academiei s-ar fi ofuscat împotriva fiului unui evreu polonez cu un asemenea nume imposibil („avec un nom à coucher dehors“). Astăzi mi se reproşează chiar identitatea naţională. Timpurile s-au schimbat, dar, ce vreţi, prostia n-are moarte."
Academia nu a greşit primindu-l pe Alain Finkielkraut. Unificarea şi perfecţionarea limbii au fost - şi au rămas - obiectivul dintîi al instituţiei. Dotată cu reguli simple şi clare, limba franceză urma să devină, după modelul latinei, un instrument la îndemîna tuturor, în interiorul ţării şi în afara ei, capabil să exprime cuceririle ştiinţelor şi artelor. Acest instrument de excelenţă avea de la început imprimată vocaţia de vehicul al universalului. E drept că, timp de mai multe secole, "universal" a fost perceput drept sinonim cu "francez". Alain Finkielkraut deplînge tocmai pierderea acestei sinonimii. Erudit şi subtil, bun dialectician mişcîndu-se cu agilitate printre idei, exprimîndu-se, atît oral cît şi în scris, într-o franceză care actualizează marea tradiţie retorică a secolelor trecute, el pledează pentru restaurarea a ceea ce este sau ce mai poate fi astăzi francez, sacrificînd cu bună ştiinţă universalul, mai precis - accepţia lui actuală degradată.
Identitatea franceză între două apocalipse: hipermodernitatea şi imigraţia
Actul de înfiinţare a Academiei franceze din 1635 recunoaşte pentru prima dată că "dezbaterile unei adunări de oameni cultivaţi (transpunerea aproximativă a cuvîntului folosit în epocă lettrés) poate juca un rol eminent în devenirea societăţii şi a naţiunii." Nu e exagerat să vedem în această formulare codificarea uneia din particularităţile culturii franceze, şi anume rolul de prim-plan atribuit intelectualilor şi literaţilor. Ea concentrază nu mai puţin şi codul genetic al filozofiei franceze axată preponderent pe reflecţia focalizată pe individ, în raport cu istoria şi societatea - Alain Finkielkraut este un exemplu.
Défaite de la pensée, Gallimard, 1987, începe marele rechizitoriu al decăderii culturii franceze ameninţate de cultura de masă, de cultul tinereţii (jeunisme), de multiculturalism, de pierderea treptată a importanţei culturii scrise în faţa potopului de insignifianţă revărsat asupra lumii prin intermediul imaginii. "Videosfera" a înlocuit scrisul iar relativismul, asemenea unui tăvalug, face imposibilă ierarhia de valori. Intrăm într-o epocă în care "un clip ţine loc de Shakespeare" iar "un foileton îl înlocuieşte pe Homer". Cu fiecare carte publicată, Alain Finkielkraut compune o lamentaţie antimodernă. Contrar lui Michel Serres, mult mai vîrstnicul său coleg de Academie, adept entuziast al noilor tehnologii, capabile în viziunea lui să mărească semnificativ creativitatea umană, Alain Finkielkraut cultivă o veritabilă tehnofobie: din cotidianul său sînt excluse şi ordinatorul, şi telefonul portabil, şi internetul. "Revoluţia digitală" a unuia este apocalipsa tehnologică a celuilalt, sinonimă cu diluarea realului, a gîndirii şi a memoriei. Raţionalist format în spiritul Luminilor care conferă omului statut autonom şi grandoare ca deţinător al propriului destin, Alain Finkielkraut nu poate accepta o schimbare de paradigmă culturală de proporţii la care nu şi-a dat adeziunea.
Ultima lui carte - L'identité malheureuse - se situează în continuitate faţă de cele anterioare, concentrîndu-se pe trista aventură a identităţii franceze. În pagini care alternează pamfletul elevat cu accentele unei elegii cosmice, autorul reuşeşte să conecteze două obsesii majore, situate pe paliere diferite ale realităţii, dar manifestări, şi una şi alta, ale răului contemporan: prezentul obsedant, imediatul invaziv sub semnul căruia se plasează hipermodernitatea este - în aceeaşi măsură cu străinii aduşi de valurile succesive, continue, interminabile de imigraţie - adversarul tenace al identităţii franceze.
După ce imigraţia economică a fost înlocuită de cea familială, cum s-a întîmplat în Franţa postcolonială, noii veniţi nu mai recunosc populaţiei de baştină calitatea de referent cultural. "Pentru prima dată în istoria imigraţiei, cel primit refuză celui care-l primeşte, oricare ar fi el, facultatea de a încarna propria ţară." Tinerii ieşiţi din această imigraţie, printr-un gest ce ar putea fi interpretat drept dorinţă de revanşă asupra istoriei, se simt datori să apere şi să prezerve pînă la fanatism cultura părinţilor, negînd-o pe aceea a ţării în care trăiesc. Franţa este - Finkielkraut nu ezită să o spună - terenul de confruntare dintre două culturi, dintre două concepţii radical diferite şi ireconciliabile despre lume şi viaţă. Şcoala este locul în care se resimte cel mai mult acest tip de conflict, înainte de a se difuza în societate. Rapoartele realizate în ultimii ani de grupuri de experţi, la cererea Ministerului Educaţiei, vorbesc de un fenomen idedit: respingerea de către o parte din elevi a conţinutului programelor şcolare. La cursurile de literatură, Rousseau şi Moliere nu pot fi predaţi, spiritul Luminilor şi reprezentanţii lor fiind consideraţi de cursanţi, în aceeaşi măsură cu hrana de la cantină, incompatibili cu religia lor. Flaubert nu are nici el o soartă mai bună: achitat în 1856 de acuzaţia de "ultragiere a moralei publice şi religioase şi a bunelor moravuri", nu găseşte graţie în ochii elevilor de azi proveniţi din familii musulmane: romanul Madame Bovary este "în mod periculos favorabil libertăţii femeii". Dar materia cea mai sensibilă, cea mai puţin halal (autorizată) este istoria. Cursurile consacrate acestei materii dau naştere la contestaţii şi înfruntări deschise, la punerea în concurenţă a memoriilor particulare semnificînd refuzul identificării cu o istorie comună. Concluziile unui raport al Înaltului Consiliu pentru integrare sînt fără drept de appel: "Viziunea lumii ce pare a se contura este una binară: de o parte, oprimaţii, victime ale imperialismului occidentalilor, şi asta din timpurile cele mai îndepărtate, şi, de cealaltă parte, opresorii, europenii şi americanii albi prădători ai ţărilor lumii a treia. Această viziune fantasmată serveşte de explicaţie a istoriei lumii şi de justificare a eşecurilor personale."
Discursul dominant, contaminat de imperativul absolut al corectitudinii politice, explică violenţa din cartierele "sensibile" ale Franţei prin excluderea socială: "Mizeria generează agresivitate, discriminarea produce delincvenţă, disperarea cauzată de lipsa de perspectivă nutreşte ura şi inflamează cartierele, spune sociologia curentă, această nouă înţelepciune a naţiunilor." Dar spune sociologia tot adevărul? se întreabă ironic autorul, introducînd, tot printr-o interogaţie, propria ipoteză de interpretare: "Şi dacă violenţa e generată (în aceste cartiere cu populaţie predominant musulmană) de excluderea feminităţii şi de pustiul afectiv ce rezultă din această excludere"?
Franţa nu este o creaţie a Revoluţiei franceze. Regulile de conduită şi codurile active în societate nu sînt toate deductibile din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789. Cu referire specială la raporturile dintre cele două sexe, în decursul secolelor a fost construită o relaţie particulară, desemnată prin noţiunea de galanterie ce acoperă, în accepţia iniţială, cîmpul semantic dintre distincţie şi eleganţă. Ea ar putea fi descrisă în aceşti termeni: bărbatul ("sexul tare") renunţă la forţa şi la poziţia dominatoare care i-au fost atribuite de o lungă tradiţie, transpunîndu-le în generozitate, atenţie, politeţe faţă femeie ("sexul frumos"). Cum scria Madame de Staël: "Orice om de gust şi de o anume elevaţie sufletească trebuie să se simtă dator să ceară iertare pentru puterea pe care o posedă." Oricît de emancipată, Madame de Staël rămîne o femeie a epocii sale. Pentru o cercetătoare americană de azi, "erotizarea galantă a diferenţei ca alternativă la egalitatea între sexe", văzută ca o componentă a Frenchness, nu mai poate corespunde normelor actuale. Căci nu răspunde exigenţei de reală egalitate. E adevărat. Dar e tot atît de adevărat că galanteria constituie soclul acestei egalităţi. Cu totul altfel stau lucrurile în oraşele şi cartierele numite în codificarea administrativă franceză cités. Femeile cumulează cheile onoarei masculine şi responsabilitatea dezonoarei. Explicaţia constă în "dialectica deturnată a dorinţei": "Nu e vorba de refularea dorinţei, ci de faptul că ea nu poate fi însoţită nici de stimă pentru cele care o suscită, nici de tandreţe pentru cele care îi cedează." Rămînînd în termenii autorului, de o parte, galanteria cere bărbatului un efort şi o renunţare ca un semn de protecţie şi omagiere a femeii. "Războiul dintre sexe" este adus pe terenul ceremonialului seducţiei validat de reciprocitate. De cealaltă parte, femeia este conjurată să-şi disimuleze atuurile feminităţii, pentru a-l proteja pe bărbat de ispită şi pentru a "consimţi" astfel la onoarea acestuia. De o parte, feminitatea vizibilă şi dezirabilă este celebrată şi deci preţuită şi respectată, de cealaltă, escamotată în virtutea prezumţiei de obscenitate. "Panerotism galant" contra "pansexualism opresant", scrie Finkielkraut.
Dar impasul rămîne. În cazul în care am accepta valabilitatea ideii conform căreia cultul diversităţii din lumea de azi presupune escamotarea diferenţei, îi putem recunoaşte autorului efortul de recuperare a diferenţei. Cele două culturi evocate aici acordă o importanţă egală valorii numite respect, dar îi dau un conţinut diferit. Ce e de ales, respectul în accepţia definită de Kant, ca "restricţie a stimei de sine" sau respectul în sensul denunţat de Hobbes, drept "voinţa fiecăruia de a fi evaluat la nivelul la care se evaluează el însuşi"? Cel mai cuprinzător rămîne conceptul de aidos. La vechii greci el conţinea sensul arhaic al onoarei, în care intră ruşine, respect, milă, modestie, lealitate, solidaritate, civism. Aidos marchează eliberarea de hybris şi face posibilă reconcilierea cu sine şi cu ceilalţi, conducînd la egalitate şi prietenie. Este o componentă de bază a democraţiei văzute ca emulaţie între egali şi a convieţuirii în societate. Obiecţia majoră este că toate aceste valori sînt creaţii ale culturii occidentale. Pasul următor ar fi relevarea aporturilor altor culturi şi a convergenţelor, căci ele există, influenţe devenite invizibile prin integarea în sinteze succesive. O nouă declaraţie universală a drepturilor omului se impune, în care toate culturile să se recunoască.