Adevărata tragedie a lui Panait Istrati
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 83, aprilie 2013)
Panait Istrati (1884-1935) a petrecut 16 luni în URSS, în perioada octombrie 1927 - februarie 1929. Cartea publicată la întoarcere, Vers l'autre flamme, prima mărturie adevărată despre "paradisul" sovietic, va declanşa atacurile furibunde orchestrate de Moscova. Se poate spune că episodul URSS l-a costat viaţa pe Istrati, iar destinul lui de scriitor a cunoscut o eclipsă care a durat mai multe decenii. La véritable tragédie de Panait Istrati de Eleni Samios-Kazantzaki, Editura Lignes/ IMEC, 2013, este o relatare a călătoriei în URSS, la care autoarea a participat, şi o interpretare personală a tragediei lui Istrati. Cartea este editată pentru prima dată în limba franceză, la mai bine de şapte decenii după ce a fost scrisă*.
Naşi pisateli
Jurnalul de călătorie începe cu sosirea celor două femei (v. nota) la Atena, unde Istrati şi Kazantzakis au petrecut două luni, înainte de a se întoarce, de data aceasta însoţiţi, la Moscova. Relatarea, în stil alert, presărată cu observaţii subtile despre locuri şi oameni, este focalizată pe Istrati: "Un om va fi eroul acestei cărţi, un bărbat în preajma vîrstei de patruzeci de ani (în august 1928 Istrati împlinea 44 - n.m., P.R.), chip palid şi brăzdat, cu pieptul scobit, cu ochi buni, neastîmpăraţi şi avizi, cu gesturi bruşte, suflet vast mereu în ebuliţie, asemenea ţării pe care căuta să o cunoască." Fragil, marcat de boala de plămîni care-l macină permanent, Istrati trăieşte în regimul lui obişnuit de febră a cunoaşterii. Este echipat cu un munte de bagaje, ca un explorator pregătit să vadă tot, să noteze tot, conştient că are întîlnire cu Istoria, despre care urmează să depună mărturie: "Încovoiat sub enorma greutate a sacului de voiaj, înhămat cu aparatul de fotografiat împreună cu toate accesoriile, care, doar ele ar necesita un hamal, ţinînd într-o mînă maşina portativă de scris Remington şi în cealaltă o carafă de apă din aluminiu, de dimensiuni importante, Panaitaki, dragul nostru haïdouk, intră în pas vioi în mareea de bluze albe." Direcţia: Novorosiskaia Yarmarka. Faimosul, mult lăudatul iarmaroc de la Nijni Novgorod - exemplu de convieţuire a vechilor tradiţii cu binefacerile noului regim. Impresia la faţa locului este dezastruoasă: sărăcie şi dezolare. "Aman, bre Niko, ăsta e tîrgul viselor noastre?" exclamă Istrati către Kazantzakis. Descrierea autoarei confirmă: "Hangare demolate, străzi desfundate, mizerie... Comerţul privat, altădată înfloritor, a emigrat. Cîţiva negustori persani se încăpăţînează încă: mărunţi, slabi, plini de riduri ca şi marfa lor, cîteva smochine şi pere prăpădite. În piaţa centrală, caii de lemn se învîrtesc singuri, fără călăreţi. Muzica nu antrenează pe nimeni. Un circ jalnic." Nici broderiile originale, nici obiectele de lux de altădată. Tot ce se poate cumpăra în comerţul de stat sînt obiecte de primă necesitate: aluminiu, încălţăminte, scule. Şi apoi, din loc în loc, bibelouri din lemn pictate. "Hagiografie bizantină", strigă entuziast Istrati, crezînd că a găsit piatra filozofală, dovada continuităţii dintre "sfînta Rusie a ţarilor" şi Rusia sovietică. Comentariul lui Nikos Kazantzakis, amestecînd dogma creştină cu cea comunistă, este o piesă dintr-o posibilă antologie a delirurilor inspirate de revoluţia bolşevică: "Inima nu uită niciodată; iată de ce, dragul meu Panaitaki, aceşti tavarişci pescari şi aceste bărci şi aceşti peşti şi această mare sovietică au aerul straniu care te tulbură pe tine. Noua sinteză a muncitorului şi a apostolului este toată aici, inconştientă şi profundă."
Printre gropi şi ruine, la ceainaia, ţăranii cu bărbi lungi roşcate, pescari sau nu, sînt serviţi cu ceai din servicii de argint masiv care mai păstrează gravate monogramele foştilor proprietari. Bătrînii îşi fac cruce înainte de a pune în gură nelipsita bucăţică de zahăr, pricuşka, provocînd zîmbetele ironice ale tinerilor. Istrati se pregăteşte şi el să-şi bea ceaiul, dar nenorocire! - printre toate micile obiecte, pachete şi pacheţele, pe care le poartă peste tot, era şi o lămîie. Nu mai găseşte lămîia. "Tavarişci, iest lemon? Niet! Niet? Merde alors!" Comedie cu accente tragice. Iest lemon? Iest lemon? Nimic de făcut. Dar să nu cedăm instinctelor de confort mic-burghez; ce contează toate aceste mici lipsuri faţă de realizările măreţe înfăptuite într-un timp atît de scurt? Cam acestea sînt argumentele prietenului Nikos Kazantzakis, înarmat cu o solidă şi nestrămutată încredere în sistemul sovietic. Între cei doi se stabileşte un curent de complementaritate: raţional, erudit, Nikos are o gîndire structurată şi, fără să fie comunist, raţionează, ca toţi "tovarăşii de drum", în termeni de oportunitate faţă de cauză; Istrati, senzual şi năvalnic, cu riscul de a părea capricios şi labil, nu se încrede decît în propriile intuiţii.
Călătoria continuă. Istrati a reuşit să se debaraseze de interpret şi de ghizi oficiali. Peste tot sînt totuşi îndrumaţi de mici activişti locali, care le recită succesele răsunătoare obţinute. Unii vor dispărea în curînd, fără urmă. Despre alţii se va afla peste cîteva luni că s-au sinucis. Ca acest comisar pentru Educaţie din Republica Sovietică Tătară, care nu se mai dezlipea de Istrati, dornic să-i debiteze informaţii de o importanţă crucială: "2300 de şcoli, 10 ziare, femeile, copiii şi ţăranii au propriile lor ziare... 9 reviste lunare, 1739 de corespondenţi muncitori, 287 de corespondenţi ţărani... Spitale noi, universitate nouă... Două milioane şi jumătate de locuitori." La Kazan şi Samara, vizitatorii pot constata că în doar şase ani au dispărut urmele foametei din 1921 şi ale teribilelor suferinţe ale locuitorilor. Supravieţuitorii vorbesc chiar despre episoade de canibalism. Peste tot oaspeţii sînt primiţi cu simplitate şi căldură, diplomele şi cravatele roşii sînt pentru Istrati, întîmpinat de toată lumea, şcolari şi adulţi, cu strigătul Naşi pisateli!
Clasicul Istrati
Şi totuşi, Istrati nu pare deloc fericit. Să-l fi impresionat aşa de mult "micile" lipsuri şi mizeria generalizată? E drept că în acest domeniu avea cunoştinţe solide. Şi mai ştia, în felul lui, direct şi iraţional, în ce mod sărăcia şi mizeria lucrau asupra mentalităţilor. Să-l fi marcat aşa de tare povestea acelui ţăran georgian care, într-o noapte, a dezgropat cu toată familia 2500 de butuci de viţă-de-vie pentru că sovietul sătesc îl declarase kulak? Tot el plantase şi îngrijise via, urmînd întocmai broşurile de propagandă răspîndite de puterea sovietică. Sau acea ambianţă de ambuscadă în care nimeresc într-un orăşel din Armenia, cu agenţi în civil şi miliţieni în uniformă pîndind pe la toate colţurile? O vînătoare în toată regula îndreptată împotriva femeilor care, culmea frivolităţii, speră să cumpere de pe piaţa neagră ciorapi de mătase!
Întrebările pe care şi le pune Istrati nu-l arată deloc dispus să ignore întregul, din cauza unor detalii: "Dacă aş fi pus în situaţia de a alege între a-mi salva mama sau un necunoscut, pe cine aş salva? Şi dacă acest necunoscut s-ar dovedi a fi un suflet profund? Dacă ar trebui să aleg între moartea a un milion de oameni şi moartea fiului meu, ce aş face?" Istrati ar vrea să creadă, dar ceva în el se opune. Pentru a se convinge, pentru a contrazice cu argumente vocea interioară care se opune, vrea să vadă mai mult, mereu mai mult, parcurge într-o lună "şapte mii de kilometri de cale ferată, aproape nouă sute de kilometri cu automobilul pe drumuri imposibile", de la Odessa la Oceanul Îngheţat. Deocamdată nu vrea să scrie nimic, cu toate că are contracte plătite în avans cu un editor francez şi cu două reviste săptămînale, Monde şi Nouvelles littéraires. O vreme îl lasă pe Kazantzakis să scrie iar el doar semnează. Pînă într-o zi, cînd, fără să le spună celorlalţi, scrie celor două redacţii să nu mai publice ce n-au apucat să tipărească şi reneagă articolele deja apărute. Semnale neliniştitoare au existat chiar de la începutul călătoriei: drumul de la Paris la Moscova în compania lui Cristian Rakovski, ambasadorul Ucrainei sovietice în Franţa, chemat "acasă" pentru a fi exclus din partid şi trimis cu domiciliu forţat la Astrahan. În noiembrie 1927, cînd abia se terminaseră festivităţile de celebrare a celei de-a zecea aniversări a Revoluţiei, în timp ce Istrati fraterniza cu Kazantzakis, mărturisindu-şi amîndoi dorinţa de a-şi petrece restul zilelor în URSS, mai mulţi lideri istorici ai partidului erau excluşi cu brutalitate. Intervin apoi interminabilele probleme cu care se confruntă Victor Serge, comunist din prima clipă, intrat în opoziţia de stînga, şi "cazul Russakov", socrul acestuia, obiectul unor repetate represalii (la capătul cărora se află închisoarea şi chiar moartea), şi care, de fapt, sînt îndreptate împotriva primului. În ultimele două săptămîni petrecute la Moscova, Istrati îşi va mobiliza întreaga energie, de care e capabil, pentru a salva viaţa acestor oameni. Va ajunge pînă la preşedintele Kalinin, şi toţi cercetătorii sînt azi de acord că Victor Serge a rămas în viaţă datorită lui Istrati. Cîţiva ani mai tîrziu, va putea pleca în Franţa cu toată familia, datorită intervenţiei lui Romain Rolland pe lîngă Stalin. Hotărîrea lui Istrati e luată: se va întoarce la Paris, avînd o datorie de îndeplinit: să spună adevărul. Cei doi prieteni se despart fără să-şi strîngă mîna. Urmarea este cunoscută.
Rămîne teza principală a acestui volum - "adevărata tragedie a lui Panait Istrati", pe care autoarea o expune în ultima frază a cărţii. Cum versiunea originală este prolixă şi alambicată, o preiau pe cea din ediţia chiliană, tradusă şi inclusă la Note: "Cred că în adîncul sufletului său, Panait a păstrat mereu aceeaşi amărăciune. El era pe jumătate oriental şi cunoştea proverbul: "Dacă-ţi vorbeşti de rău propria casă, ea se va prăbuşi peste tine." Casa lui a fost întotdeauna, dinainte de naştere şi pînă după moarte, Rusia. Şi el a vorbit-o de rău. Iar ea s-a prăbuşit peste el şi l-a îngropat sub rămăşiţele ei. Iată adevărata tragedie a lui Panait Istrati."
Influenţată fără îndoială de Kazantzakis, Eleni Samios rămîne la convingerea că Istrati a trădat cauza, incapabil cum era să perceapă măreţia ansamblului din pricina neînsemnatelor imperfecţiuni considerate de zelatori drept inevitabile accidente de parcurs. Rusia nu a fost niciodată "casa" lui Panait Istrati. Născut în România din mamă româncă şi tată (necunoscut) grec kefalonit, devenit scriitor de limbă franceză universal cunoscut, se considera el însuşi cosmopolit. Iar dacă Rusia este aici o metaforă pentru ideologia comunistă pusă în practică, afirmaţia rămîne tot neadevărată. Istrati nu este un ideolog şi încă şi mai puţin un adept al dogmei: "idei, ideologii, hîrţogărie îmi întorc stomacul pe dos", îi scrie el lui Kazantzakis, în 1933. Istrati este un "revoluţionar" romantic şi sentimental, solidar cu cei care suferă. Istrati crede în umanism şi practică umanismul în felul lui naiv - cu o încredere nestrămutată în Bine şi în Frumos. De aceea, el consideră că imperfecţiunile şi accidentele de parcurs reprezintă chiar esenţa sistemului. Într-un fel, Istrati este "mai" grec decît grecul Kazantzakis - în sensul valorilor clasice, în orice caz. Istrati, care plînge ascultînd istoria hetairei Phryne, a cărei frumuseţe funcţionează ca un argument, singurul valabil, de nevinovăţie în faţa agorei, se conduce în viaţă după principiul kalokagathon, potrivit căruia binele, frumosul şi adevărul rămîn indestructibil legate. Nici termenul de tragedie nu e potrivit. Avînd în vedere caracterul disproporţionat al "forţelor" care se înfruntă - un sistem politic contra unui individ singur -, e mai curînd vorba de asasinat sau de tentativă de asasinat moral. În termenii tragediei clasice, nici Rusia sovietică nu este instanţa sacră unanim şi universal recunoscută, nici vina lui Istrati nu este de ordinul unui hybris, o încălcare a rînduielilor cetăţii, stabilite prin legi şi cutume unanim şi universal acceptate. Scriind cartea despre URSS, Istrati rămîne solidar cu învinşii sistemului. El nu este şi nu se vrea învingător. Şi-a urmat doar instinctul moral, punînd de acord faptele (scrisul) cu propria conştiinţă. Într-o zi, toate faţetele adevărului său vor putea fi contemplate ca o evidenţă. Panait Istrati poate să aştepte. Are tot timpul în faţă.
______
* La véritable tragédie de Panait Istrati a fost scrisă în limba franceză în 1937 şi este o relatare a călătoriei efectuate în URSS de cele două cupluri: Istrati - Bilili (Marie-Louise Baud-Bovy, 1902-1990) şi Kazantzakis - Eleni. Cum Istrati fusese declarat de Moscova proscris şi campania furibundă instrumentalizată împotriva lui a fost purtată în special în media din Franţa, unde era cunoscut şi editat, nici un editor francez nu s-a încumetat să o publice. O versiune spaniolă a apărut încă din 1938 în Chile, datorată lui Luis Alberto Sanchez, peruan aflat atunci în exil la Santiago de Chile. La sfîrşitul anilor '60, cînd operele lui Istrati încep să fie reeditate de Gallimard, Jean Stanesco, unul din fondatorii asociaţiei "Les Amis de Panait Istrati" (1969), obţine acordul autoarei pentru publicarea în limba franceză. Apariţia cărţii este de două ori anunţată, în 1979 şi în 1994, dar proiectul rămîne nefinalizat. Ediţia de acum este realizată de editura Lignes cu concursul IMEC (Institut Mémoires de l'édition contemporaine) de la Caen, care deţine arhivele Panait Istrati şi a beneficiat de sprijinul acordat de Institutul Cultural Român în cadrul programului "Publishing Romania". Volumul este completat cu o importantă parte documentară conţinînd corespondenţa Istrati - Kazantzakis (începută în 1932, cînd cei doi reiau contactul după despărţirea în termeni reci din URSS, şi terminată în 1935, la moartea scriitorului brăilean) şi scrisorile expediate către Istrati în perioada 1929-1931 de către Victor Serge.
Autoarea acestei cărţi, Eleni Samios-Kazantzakis (1923-2004), a mai publicat în 1934, tot în franceză, o biografie a lui Gandhi. În 1945, după două decenii de viaţă comună, devine soţia lui Nikos Kazantzakis. După moartea acestuia, va publica Le Dissident, o biografie a scriitorului alcătuită pe baza scrisorilor, a carnetelor şi a textelor inedite ale acestuia.