Adaptări

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 60, mai 2011)

Rubrica asta trebuia să înceapă ca un banc: un cri­tic român, unul francez şi unul american se în­tîlnesc şi... Continuarea deja nu mai conta, pen­tru că v-aş fi captat atenţia şi succesul ar fi fost asi­gu­rat. Dar Jacky Goldberg, regizor, producător şi cri­tic de film la Les Inrockuptibles, după ce mi-a zis „Sînt foarte leneş, dar dacă pot să-ţi răspund în fran­ceză, accept invitaţia. À très bientôt, Jacky“, a ui­tat să mai scrie. Pe Jacky, pe Paul Brunick şi pe An­drei Rus i-am cunoscut la NexT (unul dintre cele mai vii şi mai surprinzătoare festivaluri de film din Bucureşti) şi i-am întrebat care sînt, după pă­­re­rea lor, cele mai bune şi cele mai slabe e­cra­nizări făcute vreodată. Iată ce mi-au răspuns:

- Paul Brunick (Film Comment, New York Ti­mes, Slant, altscreen.com): „Cartea e în­tot­deau­na mai bună“ – un punct de vedere neobişnuit de în­cîntător atunci cînd e im­primat pe sacoşe de pîn­­ză sau plastifiat în bibliotecile şcolilor ge­ne­rale. Protestez mereu cînd acest clişeu e vîndut drept un criteriu estetic serios. Confuzia e cau­za­tă de o eroare elementară de logică: filmele sînt con­siderate simple „adaptări“ atunci cînd dra­ma­ti­zează fidel intriga unei surse literare bine-cu­nos­cute, dar cînd transformă vreo obscuritate literară sau vreun textuleţ fără mare valoare într-o operă cine­matografică originală, sursele adaptării sînt re­pede date uitării. Există multe filme celebre ba­za­te pe romane canonice – Marile speranţe al lui David Lean, Vîrsta inocenţei al lui Martin Scor­sese –, dar ele suferă în general de un exces de pro­ducţie, o regie insuficientă şi sînt sufocate de prea multe personaje care vorbesc mult prea mult; vezi (sau mai bine nu) versiunea din 2006 de la Toţi oamenii regelui. Una dintre cele mai bu­ne adaptări e atît de ireductibil cine­ma­to­gra­fică încît am uitat de mult de romanul lui Pierre Boi­leau şi Thomas Narcejac, care a stat la baza ei: e vorba de Vertigo al lui Alfred Hitchcock. Să te uiţi la montajul mut de zece minute cu James Ste­wart cel fermecat, pe urmele lui Kim Novak, în­tr-un peisaj cu un San Francisco de vis, te lasă pur şi simplu fără cuvinte.

- Andrei Rus (Film Menu): Probabil fiindcă pa­siunea lui François Truffaut pentru literatură era comparabilă cu cea pentru cinema, filmele pe ca­re le-a realizat pornind de la romane respectă spi­ritul în care autorii lor le concepuseră. Iubesc Les Deux anglaises et le continent / Cele două en­glezoaice şi continentul (1971), ecranizare du­pă Henri-Pierre Roché. Structura romanului pă­rea aproape imposibil de transpus într-un alt me­diu, din cauza transferului permanent al instanţei na­rative de la un personaj la altul şi a intensităţii şi conciziei cu care Roché surprindea esenţa unor bol­năvicioase relaţii amoroase de la începutul se­co­lului trecut. E greu să prinzi într-un film con­tra­dicţiile personajelor unui roman stufos, însă lui Truf­faut i-a reuşit asta, în ciuda faptului că nu a fost fidel întru totul structurii propuse de Roché. La polul opus se află cineaştii care consideră că o tre­cere în revistă a episoadelor importante ale u­nei opere literare, pe care aleg să o adapteze, ar echi­vala cu respectarea spiritului acesteia. Unul din scriitorii care aşteaptă să i se facă dreptate pe tă­rîmul cinema-ului este Marguerite Yourcenar. Doi cineaşti respectabili au transpus două dintre ro­manele acesteia: Volker Schlöndorff – Coup de grace / Lovitura de graţie (1976) şi André Del­vaux – L’oeuvre au noir / Piatra filosofală (1988), însă urmînd doar firul lor narativ şi nea­daptînd tonul şi personajele cărţilor cerinţelor ce­luilalt mediu de expresie. În consecinţă, cele do­uă filme ar putea servi doar ca material de studiu ele­vilor care nu au chef să citească respectivele ro­mane. În România însă, Marguerite Yourcenar nu figurează în programa pentru Bacalaureat.