Vulnerabilități

Fiecare nenorocire aduce la suprafață straturi noi de vulnerabilități, cu care trăim în societatea românească, ca și cînd ar fi părți integrante ale unei „normalități” cotidiene. Mai toți avem povești personale, spuse sau adînc îngropate, ne-am revoltat într-un moment sau în altul, am conștientizat diferențele de gen, ne-am izbit de mentalitatea misogină, camuflată uneori în niște discursuri elaborate, acolo unde nu ne-am fi așteptat. Am denunțat sau am strîns din dinți în fața incompetenței și a indolenței unui sistem făcut, în ultimă instanță, din oameni. N-am cum să uit că, în urmă cu niște ani, am sunat la salvare și n-a venit, deși eram în centrul capitalei și, dacă n-aș fi reușit să ajung cu o mașină la spital în următoarele 15 minute, n-aș mai fi scris textul ăsta niciodată. Sau un om apropiat a stat internat într-un spital de provincie și a fost tratat cu antibiotice pentru un cancer cu metastază, care din foarte puțin nu l-a omorît. Sau că în fiecare zi stau și aștept pe trecerea de pietoni, ca niște șoferi să catadicsească să se oprească și să mă lase să traversez. Și uneori număr și cîte cinci-șase mașini grăbite, care trec pe lîngă mine ca și cînd n-aș exista. Niște mărunțișuri, desigur. Cine nu le are, în fond?

Doar că România aceasta care se vede de la București și de pe Facebook n-are nici o legătură cu ce descoperi cînd mergi mai departe, pe teren. Mentalitățile se schimbă greu și niciodată din senin. E nevoie pentru asta de educație, de evoluție socială și de responsabilizare. Politicienii ultimilor 30 de ani au avut nevoie doar de voturi, restul puțin a contat. Ba, din contră, au avut tot interesul să nu se întîmple prea multe schimbări în mințile și în „realitatea” electoratului, că altfel nu ar mai fi putut dus cu zăhărelul atît de ușor. Și le-ar fi cerut socoteală.

Sictirul de care are parte cetățeanul român, în orice interacțiune cu instituțiile statului, îl fragilizează. Și dacă simte că nu se schimbă mai nimic, se va resemna, iar ăsta e pericolul cel mai mare.

Condiția femeilor în mediul rural a fost dintotdeauna mai grea decît a celor din mediul urban. Prejudecățile și munca grea, din gospodărie, au făcut-o să fie defavorizată, să nu poată să-și cîștige proprii bani și, astfel, să fie nevoită să accepte condițiile puse de bărbatul care întreținea familia. Istoric vorbind, emanciparea femeii a venit odată cu momentul în care a putut să meargă la școală, să facă studii, să aibă propriii bani și să-și cîștige drepturile care i se cuveneau în societate.

Doar că asta n-a pus-o la adăpost de hărțuire, de abuzuri, de nedreptăți de tot felul. Degeaba „îmbrățișăm” un discurs corect politic, dacă pe fond nu dăm doi bani pe adevărurile lui. Altfel cum am putea explica alegerea electoratului american, care a creditat discursul lui Trump?

În toate aceste zile, mai mult decît în altele, m-am gîndit la vulnerabilitate și la singurătate. La cum ajungem, în cele mai dramatice momente, să fim la mîna norocului. Și cum, peste fricile vechi, cu care am crescut fiecare dintre noi, se tot așază unele noi.