Voluptatea urii
Trăiesc într-o țară măcinată de ură. O țară în care pare că nici măcar tinerii nu mai au idealuri, fiind deja atinși de microbul dușmăniei. Ne urîm vecinii, ne urîm politicienii, ne urîm noi între noi. Paradoxal, căci, deși sîntem o nație creștină (adică tolerantă!), avem, totuși, o paletă diversă de uri. Avem rasism, avem discriminare, avem invidie.
„Să lăsăm ipocrizia corectitudinii deoparte și s-o spunem pe-aia șleau: țiganii sînt hoți și nesimțiți și needucați” – cam așa încep toate acele discuții care îmi urcă brusc sîngele în tîmple și-mi întorc stomacul pe dos. Dacă încerci să legi un dialog cu deținătorii adevărului absolut, vei fi brusc ironizat, îngropat sub o tonă de etichete: dacă încerci să spui că generalizările sînt, pe cît de neadevărate, pe atît de nocive, ți se va trînti că ești activist, „iubitor” de țigani – țineți minte, nu-i așa, sintagma „nigger lover” – sau adept al acelei lumi luminoase, trendy și făcătoare de bine a corectitudinii politice.
Însă corectitudinea politică nu este defel un loc luminos. Are de-a face cu tenebrele din sufletul fiecăruia – drept care există și multe derapaje înlăuntrul ei. Totuși, lăsînd la o parte extremismele, corectitudinea politică înseamnă înțelegerea unui context, înseamnă acel „gîndește-te de două ori înainte să vorbești”, îmbrățișarea unui „big picture” care temperează, sau ar trebui s-o facă, propriile văicărelile, stereotipuri, și, nu în ultimul rînd, ura. Înseamnă consecința vorbelor care pot isca acțiuni violente.
De pildă, cînd ți se întîmplă să fii agresat, cauți o justificare. Dacă agresorul face parte dintr-un grup minoritar sau vulnerabil, te grăbești să numești grupul, și nu persoana. Ne aliniem unui trib care ne împărtășește pornirile discriminatorii, un trib unde căutăm înțelegere, alinare și, de ce nu, adepți. Vă sînt cunoscute: „Pensionarii au votat PSD-ul” sau „țiganii sînt hoți”? – pe același model se brodează sute de etichete care rănesc, provoacă și, la rîndul lor incită la ură. Căci ura naște ură.
Bineînțeles, cînd ai de-a face cu oameni care urăsc, este foarte greu să porți o discuție cu argumente. Ura, precum o credință, trebuie să fie absolută. Dacă pătrunde și cea mai mică îndoială, ți se pot releva lucruri neplăcute despre tine. Ca de pildă: de ce urăsc? Ce mă face să fiu atît de vehement? Nu cumva încerc să-mi ascund, prin ură, anumite minusuri pe care eu le am? Propriile frustrări?
Rasismul, discriminarea înseamnă, fără doar și poate, ură. Iar în România există rasism. Vocal sau mai pitit, nu este, însă, niciodată, asumat. Căci nu dă bine la stima de sine să fii rasist. Să nu uităm însă că ura nu aduce nici un fel de schimbare. Din contră. Cînd te ancorezi te ură, nu navighezi pe o mare, ci stagnezi într-o băltoacă.