Vin și nisip

În prima zi în care a trebuit să ieșim din casă cu o declarație pe proprie răspundere, am făcut-o, am semnat-o și am plecat să rezolv cît mai repede ce aveam. Drumul meu era calculat la milimetru și nu trebuia să dureze mai mult de un sfert de oră. Oprirea intermediară trebuia să fie la micul magazin de vinuri de lîngă Institutul Francez. Știam că se vor muta curînd, deci voiam să mai cumpăr cîte ceva. O provizie de vin în vremurile astea face bine la moral. Să știi că e acolo, chiar dacă nu-ți propui să-l bei pe tot. În magazin am dat peste o doamnă care părea interesată de toate vinurile lumii. Vînzătoarea, pe care o cunosc deja de mai bine de 10 ani, am văzut că era cam tăcută. Am întrebat-o dacă se simte bine. A zis că da, dar nu părea. Fiecare încercare de a comunica cu ea era întreruptă de intervențiile celeilalte cliente. Care voia să fie sunată, să se asigure că atunci cînd va organiza nu știu ce dineu la Ambasada Chinei, îi vor livra negreșit vinul potrivit. A mai întrebat de busuioacă de Bohotin. De ce n-aveau? Orice făceam, o simțeam în coasta mea. Am încercat din răsputeri să îi sugerez că nu e cazul să stăm umăr la umăr și că n-aș vrea să-mi petrec toată ziua lîngă niște rasteluri de vin. Pur și simplu nu reușeam să spun ce vreau. Vînzătoarea a scăpat o sticlă pe jos și am crezut că, în sfîrșit, totul se va calma. M-am înșelat. După replica ei: „oricum, să știți că eu nu mănînc și nici nu beau”, am reușit si eu să spun clar ce-mi doream să cumpăr. Doamna m-a asigurat că nu are ciumă bubonică și a plecat supărată pe mine, iar vînzătoarea, care trăia de mai bine de o oră sub asediul acela, mi-a mulțumit.

În cele din urmă, bucuroasă că găsisem ce-mi doream, am luat plasa și am plecat spre casă. Dar am început să-mi fac niște scenarii de felul: dacă mă opresc jandarmii și eu o să spun că am fost la cumpărături și sticlele o să facă gălăgie, cum o să fie? N-o să fie penibil? Așa că am început să îi ocolesc. Psihologia de „infractor” se insinuează pe nesimțite. Nu m-a băgat nimeni în seamă, iar sticlele mele stau bine mersi în bucătărie.

Copiii de la etajul 3, singurii din clădirea în care locuiesc, de altfel, cred că au spart geamul ușii de la intrare. Are forma unui glonț. Azi au desenat cu creta și un șotron și am sărit și eu, după o sută de ani, în pătrățelele lui. Unul dintre băieți a venit spre mine să mă îmbrățișeze. M-am dat instinctiv înapoi.

Mă deprimă vazele goale, așa că am tăiat niște crenguțe de merișor din curtea blocului. Visez niște plante cu rădăcină pe care să le plantez în ghivecele de afară.

Bărbatul care s-a dus pe cal să-și viziteze soția și copilul proaspăt născut, la Iași, trece din cînd în cînd prin cadru. Poveștile mici se vor așeza, cuminți, la picioarele istoriei mari.

După mai multe zile, am ieșit să alerg puțin, în cartier totul părea la fel. Dar părăsit. E o senzație ciudată să simți după un timp pămîntul sub picioare. Nu mai contează că era să mă împiedic de cîteva ori. Le-am dat vești de afară și prietenilor mei.

Nu prea mai știu ce am făcut zilele trecute. Ascult mai multă muzică decît am făcut-o vreodată. Timpul e un nisip din ce în ce mai fin. O mare ne va crește la ferestre.

Credit foto: Robert Petreanu