Vă rugăm, nu insistaţi

20 mai 2015   DILEMABLOG

Fac parte dintre cei cărora le este foarte greu să spună nu. Nu mă simt bine dacă ştiu că aş putea ajuta şi nu o fac. Iar asta dintr-o trăire pur logică. Căci, dacă refuz să întind o mînă, din comoditate, liniştea şi relaxarea oricum s-ar duce pe apa sîmbetei din cauza sentimentului de vinovăţie, aşa că prefer, decît să mă refugiez într-o scuză confortabilă, să spun da, să mă agit şi să rezolv problema.

De multe ori, însă, mă lovesc de un alt tip de insistenţă care n-are nimic de-a face cu ajutorul. Acea insistenţă de mahala, răsfăţ sau manieră prost înţeleasă. De altfel, de cînd eram mică, mă oripila întrebarea: "să-ţi mai pun o porţie?". Mi s-a întîmplat în cîteva rînduri, la mese tovărăşeşti, să fiu îmbuibată cu mîncare pe motive că, ospitalier este să-ţi îndopi musafirul, şi politicos, să goleşti cămara gazdei. Nu prea ştiu obiceiurile din alte ţări la acest capitol, dar sînt martoră că, la majoritatea meselor de genul "în familie" la care am participat, se poartă acel teribil "il faut manger" din "La grande bouffe".

"Pousse, Michel" devine astfel o insistenţă alimentară care n-are nimic logic în ea. Bănuiesc că, dacă ai avea revelaţii gastronomice, la o masă "între prieteni", nimic nu te opreşte să mai ceri încă o porţie. Însă să fii pus la zid cu polonicul este o gravă lipsă de politeţe.

Altă insistenţă la fel de greu de digerat: cînd eşti la o petrecere şi, după cîteva ore de socializat, vrei să te retragi, ori gazda, ori amicii acesteia încep să tragă de tine. De ce aşa devreme? Dar mai stai! Dar, pînă la urmă, ce ai tu de făcut mîine? - este interogatoriul bine cunoscut de care trebuie să treci ca să-ţi redobîndeşti libertatea.

Există şi insistenţa care vine din exterior. Din medii tangenţiale. Ca de pildă, insistenţa vînzătorilor. Cînd mergi la un fast-food şi ceri doar un sandvich, operatorii de la casă sînt instruiţi să-ţi declame o întreagă poezie a insistenţei: Nu vreţi şi cartofi prăjiţi? Nu. Dar poate vreţi suc? Nu. Vreţi, totuşi, o salată? Nu, nu şi nu. Sau: cînd intri într-o farmacie şi-ţi cumperi o cremă, vînzătoarea nu numai că îţi prezintă oferta de 2 plus 1, dar te mai şi chestionează în legătură cu refuzul, privindu-te suspicios, de parcă ai ceva de ascuns.

Ultima versiune de insistenţă la care am fost recent supusă a fost telefonică. O voce masculină mă invită la o întîlnire pe teme de sănătate, la care vor fi împărţite, gratuit, produse bio. Îi mulţumesc, politicos, şi refuz. Domnul însă insistă, spuîndu-mi că nu pierd nimic, că totul este gratuit, iar în cadrul întîlnirii vor fi oferite participanţilor pateuri şi sucuri. Sîcîită, răspund rece că nu mă interesează.

Vocea, devine şi ea mai agresivă: "Deci să înţeleg că nu vă interesează propria sănătate, doamna Stela?". Şi, cum la impertinenţă îmi pierd uşor cumpătul, discuţia, care se putea încheia absolut civilizat şi rapid după două replici, degenerează într-o luptă a nervilor. Deşi deosebit de curtenitori la început, pe principiul: "fiecare are dreptul să ceară, fiecare să refuze", insistentul ajunge să se inflamează, iar cel care refuză devine mojic, iar conversaţia se încheie cu trîntit de telefon şi nervi inutil. O situaţie din care nimeni nu are nimic de cîştigat.

Aşa că, vă rugăm, nu mai insistaţi.

Mai multe