Ura ca mod de viață

În noiembrie 2010, am publicat, pe blogul Adevărul.ro, un text cu titlul de mai sus. Din păcate, anii care au urmat au multiplicat pînă la exasperare argumentele pe care le invocam atunci pentru a semnala o formă tot mai răspîndită de patologie socială și sufletească. De curînd, am aflat, de pildă, că devin isteric dacă nu sînt recunoscut într-o librărie Humanitas și cer, imperativ, concediarea ”vinovaților”. Totul e fals și se consemnează ca atare în presă. Dar nu contează. ”Vestea bună” este că se oferă unei legiuni de furioși ocazia optimă a voluptății de a urî. Minciuna trece pe planul doi. Ceea ce rămîne e satisfacția de a redeschide rezervorul de injurii, calomnii, amenințări, mînii oarbe, ori de cîte ori apare la orizont vreun Liiceanu, vreun Patapievici, vreun Cărtărescu, vreun Pleșu.  Ăștia sînt falanga Răului care a dus țara de rîpă, care se scaldă în beneficii, care și-au alcătuit, prin mijloace murdare, un portret de ”elită” fițoasă, ei fiind, de fapt, niște tîrîturi, niște nulități, niște căzături (probabil străine de neam). Ideal ar fi să-i stîrpim. Dar pînă una alta, măcar să-i ucidem în efigie, să-i mînjim cu dejecții de tot soiul, să le facem un dosar de bestii îmbuibate și primejdioase. 

Mărturisesc că nu pricep cum de am ajuns să mobilizăm atîta antipatie. Evident că sîntem, ca tot omul, plini de defecte, amendabili în unele din ideile sau opțiunile noastre. Dar nu aici e buba. E ceva în simpla noastră prezență care scoate din minți o anumită categorie de oameni. Stupefiantă, pentru mine, este ura

a unor inși cu care n-am avut de a face niciodată. Sau a altora cărora am apucat, întîmplător, să le fac bine. Dacă îmi manifest perplexitatea, mi se atrage atenția că nu suport critica și că un orgoliu nemăsurat mă determină să cenzurez, sau să batjocoresc orice părere neconvenabilă. În realitate, sînt bucuros să dialoghez în contradictoriu, să fiu confruntat cu o contra-argumentație. Nu mă deranjează dacă un om de stînga îmi combate așezarea de dreapta, nu mă deranjează dacă un anonim, pe blog, se declară în dezacord cu ideile mele și îmi explică, inteligent, unde vede fisurile demonstrației mele. Ceea ce nu pricep e de ce sînt invitat să mă spînzur, de ce mi se măsoară diametrul ventral, de ce trebuie să fiu făcut tîlhar, trădător de țară, mîncător de ecleruri, pacoste națională. De ce tot soiul de ne-trebnici sînt legitimi cultural și ideologic, în vreme ce noi ăștia, cîțiva nărăviți ai propriei găști, dar cu oarecare marfă în căruță, trebuie să fim evacuați, după ce, mai întîi, încasăm oprobriul public.

Nu mă vait. Nu de mine, nu de noi e vorba. Ceea ce ni se întîmplă e doar simptomul unui afect toxic, din ce în ce mai activ în ambianța românească. E ”cool” să detești (mai ales pe unii care au ”norocul” să fie cît de cît cunoscuți), e plăcut să dai cu chinoroz pe chipul oricui, e o dovadă de mușchiulatură, vîrtute, ”talent” , haz și curaj să te dai la om (mai ales dacă nu semnezi cu numele tău), sau să gesticulezi revoluționar, pe bani capitaliști. Redacții întregi s-au specializat în bălăcăreală, revistele nu-și moderează blogurile, încurajînd, astfel, transformarea vulgarității, a ignoranței, a resentimentului primar în ”model” de comunicare.

Dilema veche