Uniformizare în secesiune
Sînt sigur că dilema mea nu e originală pentru lume, ci doar pentru mine, deși e posibil să mă fi gîndit la ea și în alte vremuri și circumstanțe, după care am radiat-o din catalogul memoriei. E legată de identitatea națională și vine pe următorul fond de convingere personală, cum că există două căi în a te raporta la sine ca cetățean al unui stat: sînt (de dragul exemplificării) român că „așa a fost să fie“ și m-am resemnat (aici intervine latura fatalității ființei umane în fața Demiurgului, un subiect de sine stătător) sau sînt român, mi-o asum, fizic și sufletește, și acționez în consecință.
În contextul actual european (dar nu exclusiv european) în care anumite state au ales să meargă pe calea unor democrații iliberale (Ungaria, Polonia, Turcia), în timp ce altele tatonează terenul (Austria, Cehia, România, Slovacia), dorind a fi democrații închise și supraprotectoare cu propriile societăți și culturi, întrebarea ce se formează în baza primului paragraf vine astfel: este cetățenește moral să mă identific în gîndire și acțiune mai degrabă cu locuitorii altui stat cu viziuni similare și să mă îndepărtez conștient de concetățenii mei cu idei opuse?
Sînt de părere că oamenii cu o educație elevată, responsabili moral, se identifică mai rapid cu gîndirile și comportamentele global pozitive ale altor purtători de identități naționale decît cu reacțiile negative ale celor cu pașaport similar. Cred că e mai sănătos ca Ion din România să se alieze spiritual și moral cu Ivan din Rusia, John din Marea Britanie, Jorge din Spania și așa mai departe, într-o buclă de gîndire progresivă, decît să țină isonul românismului, dacă acesta nu înseamnă decît o gargară ieftină și contraproductivă. Bineînțeles că ecuația asta funcționează și pentru oamenii mai puțin educați de pe mapamond, pentru corupți, pentru cei rău-intenționați, căci așa cum inteligența, libertatea, respectul și alte asemenea valori sînt universale, și opusurile lor beneficiază de aceeași inefabilă lege.
Această disonanță este, de altfel, unul dintre punctele-cheie de atac al autocraților din statele amintite mai sus și a fost mereu un subiect sensibil gravitînd în jurul unei categorii specifice: elitele. Pentru că acest curent de unire în gîndire vine în primul rînd la nivelul elitelor și se manifestă într-un spațiu în care umanismul și umanitatea sînt pe primul plan, nu discrepanțele național-identitare. Problema semnalată de ortodocșii statului-națiune în această cauză este atacul la însăși temelia statului și a omogenității poporului. Căci dacă individul educat devine „mai concetățean“ în spirit decît în plan imediat, adică solidar cu alți indivizi cu cetățenie diferită, atunci se formează în paralel un stat, fără granițe vizibile sau recognoscibile, adică un stat inexistent pe care nu îl pot guverna decît un organism suprastatal și un bun-simț comun. Ceea ce va duce la înlăturarea fragmentării și posibilității de acaparare de tip tribal de care suferă în prezent Europa Centrală și de Est. Statul paralel, în acest sens, nu este un stat în stat, ci este un stat la un nivel superior. Dar, repetînd ideea formulată anterior, orice variantă își are opusul ei. Pînă a ajunge la un model de State Unite ale Europei, există aici și acum o dorință de uniformizare, dar o uniformizare în secesiune, judecînd după modul în care anumite țări își doresc a se închide tot mai mult în propriile cochilii („Uniunea Europeană, bazată la Bruxelles, a cărei membră şi beneficiară este Ungaria, din 2004, şi cancelarul Germaniei Angela Merkel sînt priviţi în Ungaria cu mai mare suspiciune decît Vladimir Putin. Polonia, cel mai populist stat central-european, a îmbrăţişat atît de strîns modelul ungar, încît Kaczynski îl numeşte «exemplul». S-ar putea ca Republica Cehă să nu fie mult în urma lor“, scrie Roger Cohen în „How Democracy Became the Enemy“, articol publicat în The New York Times). Modele precum guvernarea din Ungaria sînt admirate și urmate, închistarea statală fiind privită ca o metodă de a proteja cetățenii și tradiția locală. În felul acesta (deși fondurile europene continuă să vină), țările de acest gen se dezic de Europa și anunță un nou tip de retorică bazată pe primordialitate patriotic-identitară de tipul America first („Hungary first“ a fost sloganul lui Viktor Orbán pentru alegerile din 8 aprilie).
Interesant este modul de răspuns al țărilor, cu precădere al celor din estul Europei, și anume faptul că stau așezate confortabil cu picioarele în două luntri. După decenii întregi de comunism, locuitorii lor își doresc lumina occidentală, visează să atingă prosperitatea în care trăiesc vesticii (dovadă numărul mare de emigranți), însă continuă nestingheriți în a practica același tip de gîndire și comportament inadecvate atingerii acestui ideal. Văzîndu-se ajunși într-un fel de purgatoriu, nici pe departe la fel de prosperi ca vesticii la trei decenii după căderea Cortinei de Fier și pesemne iritați de acest lucru, înfricoșați de perspectivele sumbre din cauza năvălitorilor musulmani, oligarhilor însetați de capital, prădătorilor de resurse naturale din țarina mamă, cetățenii din jumătatea nefericită a Europei reclamă că laurii capitalismului le dau mîncărimi în creștet și vor să-i azvîrle doar ca să-și facă ei propria cunună din ierburile crescute natural pe lîngă casă.
Pînă și din acest buchet de țări cu vederi din ce în ce mai opace, România e cea mai veștedă.
Foto: flickr