UE e cam boooring. Scurtă inițiere pe-nțelesul tuturor, dar mai ales al celor pentru care UE „e cam boooring”

27 martie 2017 DILEMABLOG

Pentru a aniversa 60 de ani de la Tratatele de le Roma, Comisia Europeană a produs un film de 23 de minute și 43 de secunde: Milestones in 60 years of EU history. Unii vor zice că e „moartea pasiunii” și că e „booooring”.

Așa e, e plicticos. Întîi apar niște domni cu mutre grave, filmați în alb-negru, care seamănă cu bunicii ori străbunicii noștri, doar că au un aer mai oficial, așa… A, și statuile de pe Capitoliu (știți, Marc Aoleriu – vezi Caragiale – și ălălalt, cum îl cheamă…). Tot în alb-negru. Apoi domnii ăia semnează niște hîrtii. Nu tu comentariu, nu tu muzică, nu tu inserturi, burtiere, ceva care să ne spună și nouă măcar cine sînt ăia, ai cui bunici sînt și ce fac ei acolo așa de gravi. Apoi apar niște imagini cu frontiere și niște polițiști de frontieră care controlează actele. Apoi iar niște domni (uraaa, măcar ăștia sînt filmați color) care semnează hîrtii, iar camera insistă foarte mult pe paginile cu semnături.

Ce-i cu filmu’ ăsta, e pentru colecționarii de autografe? Mă rog, mie mi-a plăcut de pildă semnătura lui Roland Dumas, mi se pare elegantă (căutați pe net dacă nu știți cine-i ăsta). Pe urmă iar cadre cu frontiere, dar de data asta polițiștii nu mai controlează actele, le fac semn șoferilor să treacă.

Apoi iar niște domni și doamne – în sfîrșit, și doamne – care semnează hîrtii. Și niște sigilii de ceară roșie pe paginile alea, cum putem vedea în muzee. Și iar cadre cu frontiere, dar de data asta nu mai sînt deloc polițiști. Șoferii trec ca prin brînză, ca la ei acasă, pe lîngă niște foste gherete ale vămii, cam delabrate acum (ce-o fi, nenică, de filmat la chestiile astea?). Apare și vama de la Nădlac în film, se văd drapelele României, Ungariei și UE. Printre hîrtii și semnături, mai apar și niște imagini cu oameni diverși: un agricultor care ară (din ce țară o fi ăsta? nu ni se spune; bey, cine-a făcut filmul ăsta de nu spune nici măcar numele țărilor? e așa, un tractor fără nație condus de-un cetățean fără nație, ce-i asta?), un tată cu o fetiță care are pictate pe obraji steluțele de pe steagul UE, doi domni ținînd în mîini o machetă din carton a monedei de 1 euro, niște tinere frumoase și niște tineri frumoși „îmbrăcați” în euro (hai că imaginile astea sînt mai vesele, dar pe urmă iar vin unele cu inși care semnează hîrtii…). Apare și jumătate din zîmbetul lui Ion Iliescu, pe la minutul 15 și ceva. Și „Jacques”, prietenul lui Emil Constantinescu. Aaa, și la un moment dat apar unii cățărați pe un zid, tre’ să fi fost fun, că zidul e plin de grafitti. Da’ pe urmă iar vin imagini cu semnături și hîrtii. Bey, filmu’ ăsta se vede că e făcut de birocrații de la Bruxelles, ăștia-s obsedați de hîrtii și semnături… Și de ședințe, că și de-astea apar multe. Și filmul se încheie cu niște imagini de la decernarea Premiului Nobel pentru pace. Ar trebui să se spună ca la scriitori și savanți: „X, laureat al Premiului Nobel pentru…”; „UE, laureată a Premiului Nobel pentru pace”. Așa ar trebui prezentată. Multă lume a uitat că fiecare dintre noi, în calitate de cetățeni europeni, deținem o cîtime din premiu. Că nu ne-am mai împușcat între noi, ba chiar am mai restabilit/exportat pacea și buna înțelegere și prin alte părți ale lumii.

Plicticos film, așa-i? Ca și UE.

UE a ajuns să aibă o vîrstă de la care oamenii, îndeobște, se pregătesc să devină bunici (sau deja sînt). Și încep să aibă idei fixe și să tot povestească despre tinerețea lor, despre ce și cum au făcut, dacă le-a fost ușor sau greu, ce-au realizat în viață, ce n-au realizat… Uneori, sînt plicticoși. Și repetă cam aceleași lucruri.

Așa e și UE. Acest film („de propagandă”, vor zice mulți, cărora nu le place nimic din ce e oficial, vor chestii independente și alternative) o demonstrează cu prisosință. UE cam repetă aceleași lucruri – că au fost decenii de pace și prosperitate pe continent, că avem libertate de circulație, s-au desființat granițele, taxele vamale, protecționismele. Că în UE au triumfat libertățile și drepturile omului. S-a ajuns aici în urma unui proces lung, la care au participat oamenii aceia cu figuri grave. S-au semnat tone de documente și s-au negociat, paragraf cu pragraf, regulile după care țările europene au ajuns să trăiască în bună înțelegere, la – totuși – foarte puțin timp după ce au făcut praf Europa cu tunurile și cu tancurile.

Da, e plicticos să tot repeți chestiilea astea, mai ales pentru oamenii mai tineri, care s-au obișnuit cu libertatea de circulație (și cu celelalte…) și li se pare un drept firesc, așa că mintea lor nu mai poate (bine că nu mai poate!) cuprinde sensul acelor gherete ale poliției de frontieră: „Ce să faci?… Control la graniță în UE? Ca să ce?…” Dar dacă peste noapte, să zicem, s-ar reintroduce controalele la frontiere, să te ții proteste și indignări! Și pe bună dreptate!

Așa încît, dat fiind că am aproape vîrsta UE, zic și eu: să ne trăiască „plictiseala” asta! Cu negocierile, cu pertractările, cu ezitările și complicațiile ei. Ba chiar și cu birocrația aferentă. Căci altfel nu prea ai cum să ții la un loc atîția oameni ai căror bunici, străbunici și strămoși scoteau rapid pușca sau sabia cînd se „plictiseau” și ajungeau la concluzia că ceilalți sînt de vină.