Trei generații

Casa în care am crescut a fost construită de părinții mamei. De fapt, mai mult de bunica mea, care a rămas văduvă la 39 de ani, cu două fete. Femeii ăsteia i-a intrat în cap că nu vrea să stea cu chirie și că trebuie să aibă un loc al ei, pe pămînt. Au cumpărat pămînt în partea cea mai săracă a orașului, peste podul Jiului, în mahala. În copilărie i se zicea cartierului de-a dreptul Bulgaria, iar lumea era colorată, pestriță și nevoiașă. O combinație de viață de țară și de vagi deprinderi de oraș. Nu erau bani mulți, așa că tot ce au putut să spere a fost o casă vagon, cu cîteva camere. Noi am rămas cu ea și ai mei au mai construit și au tot îmbunătățit clădirea în timp. Niciodată n-am știut dacă mi-a plăcut vreodată locul în care am crescut sau mă contaminase bunica cu mîndria ei de a avea o proprietate pe pămînt. Mai degrabă mă simțeam cam ruptă de lume, iar timidității mele i-ar fi făcut mai bine socializarea din fața blocului. Giorgi, Leana, Popeasca, tanti Meli, nea Dinoiu, Aurel, toți erau niște personaje care își petreceau o bună parte din viață pe băncile din fața porților. Vecinii se strîngeau ciorchine seara și povesteau vrute și nevrute pînă se întuneca de-a binelea. Noi ne jucam pe lîngă ei și trăgeam cu urechea la istoriile cu morți și strigoi răzbunători, care se reîntorceau de pe lumea cealaltă să-și rezolve problemele din timpul vieții. Învățasem și cîntam senină, exasperînd-o pe maică-mea: „Deschide-te cimitire, c-aduc două flori în tine/ Nu le-aduc să înflorească/ Ci le-aduc să putrezească.”

Majoritatea bărbaților de pe strada mea erau bețivi. Și cînd se îmbătau rău, făceau scandal sau dădeau muzica tare. Bătăile administrate copiilor erau și ele la ordinea zilei. „Ca să-și bage mințile-n cap.” Comunitatea se reunea și la rîndurile din fața centrului de pîine sau a alimentarei. Acolo, stăteam pe lăzile de plastic și așteptam istoriile de pe alte ulițe, mai îndepărtate. Amoruri, avorturi, nunți, despărțiri. „A rămas însărcinată după ce s-a așezat pe veceu după prietenul ei”, ne-a spus serioasă o doamnă, într-o după-amiază, și noi căscasem toți niște ochi mari și credeam că orice e posibil.

Dacă închid ochii, aș putea să simt mirosul de ulei de rapiță și să recompun și fața doamnei corpolente care îl manevra cu un polonic și îl turna printr-o pîlnie de tablă, în sticlele pe care le aduceam de acasă. Gustul de pîine neagră și caldă, din care rupeam cîte o bucată pe drumul de întoarcere, mi se părea mîncarea cea mai bună și mai sățioasă. Mai ales cînd aproape că ne călcam unii pe alții în picioare pentru ea.

La cum era lumea din vremea copilăriei mele, aveam toate șansele să mă antrenez pentru o viață cenușie, absurdă, mincinoasă și grea. Am spus și o s-o mai spun: mă simt norocoasă că istoria mare s-a rupt și ne-a salvat istoriile mici.

Uneori, cînd mă uit în urmă, pare atît de diferit totul, încît nu e de mirare că, atunci cînd le povestești copiilor născuți în anii 2000 despre anii ’80, ei au toate motivele să li se pară că vii de prin secolul XIX, cam așa.

Nu mi-am dorit niciodată să rămîn în orașul natal. Și n-am prea multe nostalgii legate de el. M-am întors destul de rar și atunci doar ca să îi văd pe ai mei. Multe lucruri s-au schimbat, dar peste strada mea timpul a trecut blînd. Au murit cei bătrîni, au mai apărut familii tinere, care au mai aranjat casele, dar aerul de periferie a rămas, paradoxal, intact.

Acum mă duc pentru ultima dată „acasă”, în felul în care mă raportam la el pînă acum. O să trec podul, o să mă uit la fiecare casă, o să mă gîndesc la bunica. O să-mi iau cîteva cărți, din biblioteca în care am înghesuit, bulimic, tot felul de titluri. Și mașina de scris, pe care am primit-o cadou de la tata. O să îmi amintesc de zecile de kilograme de nuci verzi pe care le-am decojit și le-am mîncat, înainte de începerea școlii. De cîinii pe care i-am avut, de cireșul pe care l-am plantat, de ghioceii mei, de bujorii și crinii ei, care vor înflori în fiecare an. Tufa de leuștean va rămîne lîngă fîntînă și regina-nopții se va înălța pînă la geam. Și o să-mi amintesc că, de fapt, am plecat de acolo în urmă cu mulți ani.