Ţineți de scară!

Cînd m-am întors de la Iași, am găsit un bilet în ușă: „Bună ziua. Sînt proprietara de la apartamentul 14. Avem o problemă cu balconul. Plouă. Și am rugămintea să ne lăsați să intrăm pe la dumneavostră, să urcăm pe acoperiș și să reparăm. Vă rog sunați-mă la telefon…” Deși n-aveam nici un chef, vă dați seama că am sunat-o a doua zi pe doamna respectivă. Așa cum îmi dădusem seama din scris, era o femeie în vîrstă. Mi-a și zis, de altfel, că vedea foarte prost, așa că cea mai mare parte a timpului din conversația noastră a verificat cu lupa numărul meu de telefon, ca să se asigure că l-a notat corect.

Ne-am înțeles așa, am stabilit ziua și ora, iar ea urma să vorbească cu meșterul respectiv, și să vină să vadă despre ce e vorba.

- Să nu vă speriați, e un om foarte drăguț, îl cunosc de-o viață. E cam surd, dar știe ce face, îmi spune ea.

Pe mine, recunosc, m-a cam luat cu tremurici pe șira spinării. Și am avut dreptate.

Sîmbătă la ora 11, țîr-țîr la ușă. Deschid. În prag, un bărbat micuț și îndesat, în jur de 70 de ani. Îl poftesc înăuntru. Vrea să facem conversație. Și mă asigură că nu îi place să intre să lucreze deranjîndu-i pe alții. Îmi e simpatic. Trecem peste, asta e situația, îi arăt cu inima strînsă pe unde ar trebui să escaladeze ca să ajungă în dreptul balconului cu probleme. Îi mai spun o dată, ce încercasem să-i explic și proprietăresei, care nu locuiește în bloc de-o viață, că nimeni n-ar putea să lucreze cu capul în jos, pe un acoperiș în pantă, dacă nu e Superman sau alpinist utilitar. Mă rog, pînă acolo mai e. Cum îl conving pe om să vadă că nu se poate?

Se încăpățînează. Insistă. Priponesc măsuța IKEA și niște scaune, nimic nu pare că funcționează. Picioarele bărbatului sînt greoaie și neflexibile. Pe balconașul din bucătărie, pe unde părea mai simplu, operațiunea escaladarea se dovedește imposibilă. Trecem la planul 2. Pe geam, pe scara din camera de zi.

- Ţineți de scară!

Eu țin, dar degeaba. Pare că n-o să treacă prin cadrul geamului. Îl împing. Cu chiu cu vai, în patru labe, îl văd pe tabla acoperișului. Habar n-am de ce, dar răsuflu ușurată. Acoperișul e în pantă abruptă în porțiunea în care ar avea el treabă. Îl rog să aibă mare grijă. Nu vreau să-l văd că o ia, doamne ferește, la vale. E limpede ca lumina asta de toamnă că nu se poate face nimic. Dar, omul insistă. Îmi cere sfoara cea groasă din una dintre cele trei genți imense cu care venise la “lucrare”. Mi-am pierdut orice urmă de liniște. Recunosc, mi-a trecut prin minte și că omul o vrea să-și încheie socotelile și i s-o fi părut un loc sigur. Îl întreb țipînd, aproape:

- Ce faceți cu sfoara? De ce vreți să vă legați?
- De coșul ăsta de cărămidă.
Încerc să-l conving:
- Vă rog, nu! E fisurat și șubred.
În cele din urmă, cu ochii ieșiți din orbită, l-am făcut să renunțe.

M-am mai calmat puțin. Dar domnul trebuia să se întoarcă în casă ca să poată să plece. Înfrînt, e drept. Dar, măcar viu. Altă aventură. Îmi venea să plîng și să rîd în același timp. Am ținut scara, l-am sprijinit, i-am tras de picior, ce mai, o întreagă tevatură. Cînd l-am văzut în mijlocul casei, pe picioarele lui, mi-a venit să-l iau în brațe. Scăpaserăm amîndoi. A plecat cu ochii triști. I se citea neputința pe față:

- Îmi pare rău, o s-o dezamăgesc pe doamna, dar trebuie să recunosc că de data asta chiar nu pot s-o ajut.