Tinerețea
Una dintre întîlnirile mele de la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași va fi cu elevii de la Colegiul Național “Garabet Ibrăileanu”. Imaginea unui amfiteatru în care niște oameni tineri vin să se uite la tine, să te asculte, să-ți pună întrebări, trebuie să recunosc că mă bucură, mă sperie și mă emoționează în egală măsură.
Pe de parte pentru că îmi amintesc atît de bine momentul cînd eu însămi eram de vîrsta lor și chicoteam cu colegele mele la reuniunile puține și prăfuite, organizate cu cîțiva dintre scriitori locali, în perioada liceului. Pe de altă parte, pentru că, de cînd l-am citit pe Witold Gombowicz, “maturitatea” tolănită confortabil pe orice fel de scaun îmi dă un acut sentiment de neliniște. Și am fugit de ea cît m-au ținut picioarele. Încă mă regăsesc perfect în filozofia personajului din Ferdydurke: “Trecusem nu de mult Rubiconul inevitabilei vîrste de treizeci de ani depășisem o piatră de hotar; după certificatul de naștere și după aparențe eram un om matur, în realitate, nu eram. Ce eram, eu de fapt? Un jucător de bridge de treizeci de ani? Un lucrător sporadic, ocazional, care îndeplinea niște mărunte funcții vitale la termene fixe? Care era situația mea?”
Nu cred că tinerețea trece pur și simplu. Dacă nu vrei s-o îngropi foarte adînc e posibil să te facă mai vulnerabil. Mai ales în raport cu “maturii” care îți vor taxa imediat “imaturitatea” deranjantă. Și nu e nici o metaforă aici.
Cînd ți-ai asumat că o să parcurgi drumul fără să-l abandonezi pe adolescentul speriat și nehotărît care ai fost, atunci ai simțit pe propria-ți piele că fricile tinere sînt cele mai puternice și mai adevărate și că spun despre tine mai mult decît ar putea s-o facă suficiența și confortul maturității.
Le tot îmblînzim de-a lungul vieții. Uneori, precum dresorul care crede că își cunoaște bine fiarele și le anticipează mișcările, am senzația că am reușit să le domesticesc pe ale mele. Dar știu că toată liniștea aceasta se poate întoarce împotriva mea într-o secundă, și atunci cînd mă aștept mai puțin, îmi pot sări în spate.
Aș vrea să nu vină niciodată ziua aceea în care, în discuțiile cu oamenii mai tineri, să pun pe masă argumentul ultim și nesuferit al vîrstei. Dacă o s-o fac, măcar o să știu că e vorba despre o înfrîngere.
Mi-ar fi cît se poate de limpede că l-am uitat definitiv pe adolescentul-personaj din romanul de debut al lui Robert Musil, Rătăcirile elevului Törless, pentru care am în continuare o mare slăbiciune. Amestecul de uimire și de senzualitate crudă, necruțătoare, cu care Törless descoperă viața, încă mă înfioară. E și curajos și fragil. Și bărbat și copil. Și are privirea perfectă și justă asupra lumii.