Tenebre şi lumini

Lucreţiu (Titus Lucretius Carus) a sesizat focul ce întreţine religia: mai întîi îţi provoacă frica, apoi te cheamă să te vindece. Gînditorul latin era interesat de toate noutăţile vremii, indiferent de domeniu, dovadă că nu era străin de teoria atomică a lui Democrit. De rerum natura stă mărturie despre o „primă implicare a unui poet în microcosmosul particulelor“. De altfel, René Pichon îl numeşte pe Lucreţiu „poetul atomului“. Nu este un lucru rar că poezia face casă bună cu ştiinţa. Mulţi dintre poeţii lumii au aplecat urechea la noutăţile ştiinţifice ale vremii. Lăudabilă este această deschidere spre un domeniu greu abordabil pentru cei ce trudeau în lumea muzelor, indiferent de puterea lor de asimilare. Nu de puţine ori, efortul lor nu a fost zadarnic, găsind aici noi surse de inspiraţie, comori ascunse în spatele unor revoluționare descoperiri astronomice sau misterioase ecuaţii matematice. În lipsa vaselor comunicante, a oricăror altor legături – vizibile sau invizibile –, cum poţi converti ariditatea ştiinţei în metaforă fertilă, născătoare de capodoperă? Puntea nevăzută se cheamă geniul creatorului, care adesea poartă un nume: Pascal, Goethe, Valéry, Ion Barbu etc.

Mai rar întîlnit este alt lucru: cînd teologul încearcă să înţeleagă cîte ceva din structurile raţionalului. Pe vremea lui Deceneu, cei mai iubiţi dintre preoţi erau cei care cunoşteau mantică şi astronomie. Era un semn al deschiderii, benefic pentru ambele părţi, cler şi credincioşi.

Mai aproape de noi, într-un secol bîntuit de fanatisme, fundamentalisme şi alte „isme“ religioase, mi se pare de excepţie faptul că ideile unui teolog – Teilhard de Chardin – au căutat modele aplicative pe liniile de forţă ale fizicii lui Ștefan Lupașcu. Deşi nu lipsit de fantezii, „teilhardismul“ era o încercare de apropiere între ştiinţă şi religie, o idee dragă iezuiţilor. Jean-François Revel, apropo de un articol apărut într-o revistă englezească (Mind) – articol care înfiera „punctele slabe din informaţia biologică şi paleontologică ce slujea drept pistă în decolarea verbiajului lui Teilhard“ – îi catalogase concepţia drept „poliloghii confuze“. O părere, desigur, pe un teren cu nisipuri mişcătoare. Nu este fără importanţă de semnalat faptul că marele teolog iezuit a fost discipolul şi urmaşul, la Collége de France, al lui Bergson, creatorul „metafizicii ştiinţifice a istoriei cosmosului“. Să fi cunoscut Teilhard de Chardin acea viziune eshatologică a lui Ștefan Lupașcu: „În momentul entropiei finale totul va fi numai lumină“? Nu este exclus. Erau, doar, contemporani şi, dacă nu mă înşel, prieteni care se vizitau adesea.

Nici Judecată de Apoi, nici Infern – nu unul, ci trei, supraetajate după gradul păcatului, în viziunile lui Swedenborg! –, nici alte spaime ce întreţin focul sesizat de Lucreţiu.

Lumină peste tot.

Orgie de lumini.