Sushi de București

Cu sushi-ul cred că e așa: cine a încercat o dată o să-și dorească să repete experiența și va face tot ce ține de el să descopere, în orice oraș nou în care ajunge, încă un loc pe care să-l încerce.

Nu mai știu în ce context am dat eu peste sushi. Sau el peste mine. Dar îmi amintesc bine de restaurantul de la Berlin, unde se stătea pe jos, la niște măsuțe scunde, și meniul se pregătea în fața ta. Barul era un acvariu imens și acolo, în admirația celor care-i priveau, niște bucătari construiau rondele simple și atît de complicate, de fapt. Era prima dată cînd și vedeam cum se face.

La New York, am mîncat în fiecare zi cît am stat, la prînz, la Hane Sushi, în Manhattan. Micuț, prietenos, te hrănea repede și bine. Meniurile nu depășeau 15 dolari și totul era al naiba de bun. Știu sigur că, atunci cînd o să mă întorc, o să-i vizitez, căci New York-ul meu n-ar mai fi la fel fără platoul lor rainbow.

Călătoriile mele au, așadar, și această trăire culinară. Europenizată, mediatizată, dar puțin mai contează în această globalizare fîșneață.

În București n-am avut prea multe experiențe. Cred că am comandat sushi de cîteva ori acasă, de pe un site, și am mai luat din supermarket niște tăvițe gata ambalate. Prietenul care m-a dus și la Hane Sushi a primit, însă, de curînd, o invitație la deschiderea unui restaurant de sushi din cartier. Mi-a trimis-o în urmă cu vreo săptămînă și am zis așa, în glumă: „hai să mergem”.

Și nu doar că ne-am amintit, dar ne-am și mobilizat. Dar nici măcar cînd ne îmbrăcaserăm și ne hotărîserăm să plecăm spre locul cu pricina n-am prea știut ce să credem și încă ne întrebam: invitația o fi pe bune sau o fi doar un spam?

Am ajuns, am intrat, nu ne-a verificat nimeni numele pe vreo listă. El a vrut să ne pozăm la panoul de la intrare, am zîmbit, blițurile au clipocit pentru noi. Ne-am uitat în stînga, în dreapta, nu prea cunoșteam pe nimeni. „Ăsta nu-i cel mai rău lucru din lume”, ne-am spus. Și nici nu se mai întîmplă prea des la sindrofiile din București la care mai mergem. Niște vedete pe care nu le cunoșteam, niște rochii scumpe și pantofi cu tocuri înalte și sushi pentru toată lumea - asta a fost prima impresie pe repede înainte.

Platouri cît roata carului. Ne cam luase puțin amețeala și ne ploua în gură. Am nimerit bine. Inna a cîntat și ea puțin, a sunat chiar bine și atmosfera s-a destins. Am început să ne simțim bine. Am făcut mai multe drumuri la bar. Ni se rupea inima de bunătățile din farfurie, dar pur și simplu nu mai puteam.

M-am gîndit că am trăit s-o facem și pe asta: să ne ghiftuim cu sushi la o petrecere exclusivistă din București, unde în mod normal, nu prea aveam ce căuta. Acum sushi-ul local nu va mai putea fi detronat cu una cu două.

În urmă cu niște ani, am văzut un documentar senzațional, care a și fost proiectat la TIFF, Jiro visează la sushi/ Jiro Dreams of Sushi (regia David Gelb). Personajul filmului, acest Jiro Ono, e un maestrul în vîrstă de 85 de ani, care încă încearcă să creeze bucata perfectă de sushi. Ce face omul ăsta e nebunie și poezie deopotrivă. La celebrul său restaurant din Tokio, Sukiyabashi Jiro, găsești cu mare greutate un loc și mulți sînt dispuși să facă oricîte sacrificii doar să mănînce peștele crud așezat pe patul de orez.

Aseară, cînd veneam spre casă, ne-am gîndit și la Jiro și la fața asta glam și necunoscută a Bucureștiului.