Spital de stat, spital privat

Nu demult, am avut pe cineva apropiat internat întîi într-un spital de stat, apoi într-unul privat. Nu dau încă nume, pentru că îmi propun să fac o anchetă în toată regula, cu interviuri... Acum doar centralizez cîteva observații.

În spitalul de stat, unul dintre cele bucureștene ”celebre”, condițiile, evident, lasă zdravăn de dorit. Ca să ai acces la o rezervă cu 2 paturi, trebuie ori să ai pile serioase, ori să dai șpagă. Sau și una, și alta (cu toate astea, la un moment dat, riști ca din 2 paturi să se facă trei, așa cum ni s-a întîmplat și nouă...).

Condițiile sînt destul de mizere, după cum spuneam, dar, altfel, mai totul se poate. Mai bine-zis, totul are un preț... Ești imobilizat la pat, ai pamperși și vrei să fii schimbat? Nici o problemă: 10 lei. 10 lei înțeleg că este un soi de preț fix al infirmierelor. Prețul unui serviciu punctual. Dacă strici piața, și le dai un pic mai mult, fiind nou în domeniu - de pildă, 20 de lei - ai încurcat-o. Infirmierele s-au prins că ești nabab, și nu mai scapi de ele - ai, n-ai treabă, ele vor să-ți facă ceva: să te schimbe, să te curețe, să te țină de vorbă...

Există, evident, tot prin infirmiere, și serviicii mai specializate și mai costisitoare: ai o hemogramă la limită, dar ai, totuși, nevoie de transfuzie? Nu e voie, dar costă 50 de lei ca să fie. Vrei o Salvare să te ducă acasă nu peste 4 ore, ci fix acum? 100 de lei. Ș.a.m.d.

Asistentele și infirmierele sînt aparent ”intime” cu pacienții, mai ales cu cei vechi. Dar, la o adică, oricît s-ar conversa cu tine la per tu, pînă să-ți scoată perfuzia care s-a terminat poate trece și o jumătate de oră. Umblă zvonul că pe un domn care a făcut un accident vascular l-au lăsat nu știu cît timp sub pat, unde căzuse, pînă să-l ridice cineva.

Dacă vrei să rămîi noaptea, tot o infirmieră descurcăreață îți amenajează un pat din 2 scaune și un fotoliu pentru 20 de lei. Un avantaj tot e acolo. E multă lume, spectacolul uman e fascinant, și nu te plictisești niciodată, e interersantă această mondo cane...

După spitalul de stat, unde am jurat că nu mai mergem, am avut iar nevoie de un spital. Hai să mergem la privați, am zis. Sigur va fi altceva.

A și fost. Cei de la Salvarea privată, cînd au ajuns, și asistenții, și doctorița, s-au purtat impecabil. Odată ajunși la spital, și pacientul fiind preluat, imediat, pentru diverse investigații, o singură problemă s-a dovedit stringentă: plata. Pe loc, presto... Investigațiile de rutină au fost 900 de lei. Iar spitalizarea în avans, pe 2 nopți – 1000 de lei.

Dacă nu-i ai la tine, trebuie să scrii un anagajament că plătești a doua zi, și să-ți lași buletinul. Grija cea mare a recepționerilor nu e soarta pacientului, ci banii pe care trebuie să-i lași. Există rezerve duble, dar și simple, cu însoțitor. Fata de la recepție încearcă să-ți sugereze să iei una simplă și să plătști și locul, plus mîncarea însoțitorului.

Salonul e curat, civilizat, patul are butoane la care să te tot joci: ridici și cobori pacientul de la jumătate în sus, de la jumătate în jos... Există televizor, cu toate canalele posibile. Iar mîncarea e foarte bună. Asistentele sînt discrete, nu acceptă bacșiș, vorbesc frumos și nu insistă, sînt chiar politicoase. La fel și infirmierele, care nu par deloc simple...

Doctorii, însă, cu excepția celor cîțiva foarte buni, chiar senzaționali, sînt... foarte tineri. Politicoși și ei, se străduiesc, dar habar nu am ce știu în realitate. Ca să prinzi un doctor... adevărat de gardă, trebuie să aștepți vreo cîteva zile.

Altfel, condiții ca la 5 stele, spun ei. În opinia mea, mai curînd ca la 3 spre 4. O altă problemă e cea cu programările: ca să faci o anumită investigație, trebuie să aștepți uneori vreo 3 zile. Timp în care, desigur, plătești. Pe lîngă asta, respectivul spital are mai multe sedii, iar unele investigații sînt în altă locație. Pentru trei investigații, pacientul e transportat de trei ori...

Dacă la spitalul de stat te omorau scările, aici te termină lipsa lor. Dacă te grăbești, în mod real, nu poți fugi pe scări. Dintr-un motiv simplu: scările nu sînt accesibile decît angajaților... Ca atare, trebuie să aștepți interminabil la lift, care e acționat de o cartelă, pe care o iei lăsîndu-ți, din nou, buletinul...

Momentul culminant e cel final, cînd îți iei acasă pacientul, dar plătești și nota. Nota e fabuloasă, super fabuloasă aș zice, de ordinul unui resort cu spa occidental. Dar o plătești. Singura satisfacție pe care o mai poți avea, în final, este să plătești cash, în bacnote de o sută: să vadă și angajatele ce se vor cool, dar sînt vizibil robotizate că au de-a face cu mitocanii, cu români verzi de mahala, care nu umblă cu cardul, ci apreciază foșnetul bancnotelor...

Dar toate cele de mai sus nu sînt decît detalii. Desigur, pînă la urmă, ce contează în mod real în ambele situații, este să te întorci acasă cu pacientul viu...