Sîntem o societate abuzată emoțional?

De cele mai multe ori, cînd auzim de abuz emoțional, ne gîndim la relațiile dintre doi parteneri. Unul care își arogă puterea, celălalt care se supune. În ambele cazuri vorbim însă despre oameni care suferă puternic de complexe. Cînd exerciți o presiune psihică asupra cuiva, o faci pentru că simți că nu ai alte pîrghii pentru a obține ce dorești. Iar cînd te supui, o faci dintr-o scăzută stimă de sine, riscînd traume, care duc de la anxietate și stres, la depresie cronică.

Beverly Engles, o cunoscută terapeută, expertă în acest domeniu, aseamănă abuzul emoțional cu „o spălare pe creier, în care victima este constant supusă unui proces de diminuare, în care își pierde stima de sine, încrederea în capacitățile și valorile sale reale.”

Cu alte cuvinte, cînd ești victima unui abuz emoțional devii sclavul perfect. Ți se inoculează frica. Ești amenințat cu represalii. Ți se repetă că nu te vei descurca niciodată de unul singur. Așa că, treptat, renunți la libertatea propriilor alegeri și îți pui întregul destin în mîna altcuiva, pentru că ajungi să crezi despre tine că ești un omuleț nesemnificativ, fără nici o putere și fără nici un drept. Este, oare, societatea actuală din România posibil de prins în această definiție?

Mi-am pus recent această întrebare, pornind de la o remarcă, aparent banală. Mai bine zis, un sfat pe care obișnuia să mi-l dea și mama mea: „Nu mai merge cu buletinul la tine, că s-ar putea să-l pierzi sau, mai rău, să ți-l fure. Mai bine îți faci o copie xerox.”

Pentru că, în România, există într-adevăr o frică legitimă să-ți pierzi buletinul – cunoaștem, majoritatea, ce „tragedie” birocratică declanșează pierderea unui act. Cum la fel de legitime sînt și multe alte frici care implică „autoritatea” – iar aici putem vorbi despre o gamă întreagă de spaime.

Ne e frică de ghișeu precum ne este frică și de ziua de mîine. Ne e frică să nu ratăm poștașul în ziua de pensie. Ne e frică să nu rămînem, în viitor, fără pensii. În continuare dăm șpăgi, pentru că nu avem încredere că sistemul funcționează. În continuare există „ei” și „noi”. Și o mare prăpastie între.

Nimic nu pare să se așeze, politicul ne dă zilnic peste cap, iar în întreaga Românie plutește un iz de nesiguranță. Oamenii au început să se simtă legați de mîini și de picioare. Să își însușească, încet dar sigur, acea mentalitate de victimă de pe vremea comunismului. Să se simtă mici și fără putere. Și să se abandoneze fatalismului – pentru că, nu-i așa, oricît ar încerca nu pot schimba destinul. Nu ne transformă, însă, toate aceste frici într-o societate de oameni abuzați emoțional?

Conform definiției, abuzul emoțional provoacă anxietate, stres și depresie cronică. Cîți dintre noi nu le simțim deja, zi de zi?