Sînt politicos, dar mă tratez
Zilele trecute, scuza ambasadorului SUA în România, Hans Klemm, cum că s-a fotografiat alături de steagul Ţinutului Secuiesc din "politeţe", mi-a adus aminte de povestirea lui Stephen Leacock – "The awful fate of Melpomenus Jones". În prima zi de concediu, Melpomenus face o vizită unor prieteni. Aceştia, din politeţe, după masa de prînz îl tot invită să mai stea, ba la cafea, ba la poveşti, ba să doarmă la ei, pentru că se făcuse deja tîrziu, ba să rămînă, a doua zi la micul dejun pentru că nu poate pleca "pe stomacul gol" şi, dacă tot stă la micul dejun, de ce să nu şi ia prînzul împreună, etc. etc.
Pe scurt, în faţa complezenţei gazdelor, care se simt obligate să fie "drăguţe", să nu se simtă invitatul "dat afară", Melpomenus, omul slab, care nu poate spune "nu" dacă nu are o scuză reală, cedează de fiecare dată. Ajunge aproape să se îmbolnăvească de frustrare, salvarea venind odată cu finalul vacanţei: "Nu mai pot sta, mîine încep serviciul" - exclamă el fericit, după o săptămînă întreagă petrecută la amicii la care venise doar pentru cîteva ore.
Recunosc: m-am simţit de multe ori în pielea acestui Melpomenus. M-am trezit de multe ori în acele ipostaze în care îţi este greu să refuzi o invitaţie, dacă nu ai o motivaţie reală. Nu pot minţi şi nici nu pot invoca acel "moft" de a nu avea chef să fac ceva. Cînd motivaţia "mai bine stau şi mă uit în tavan" este de neconceput în codul social. Nu vrei să răneşti sentimentele cuiva, aşa că laşi de la tine. Şi, tot lăsînd de la tine, îţi dai seama că ajungi să-ţi pierzi priorităţile, să te pierzi într-un carusel de complezenţe.
Nu-mi dau seama dacă este vorba despre laşitate sau de groaza de a leza sentimente. Ştiu însă că această incapacitate de a spune un nu cinstit, chiar în lipsa unui motiv real, este o mare generatoare de frustrări. Pentru că ajungi să transformi lucruri altfel plăcute în obligaţii, nemaiputînd să faci diferenţa între ceea ce doreşti cu adevărat şi ceea ce ajungi să faci pentru a fi politicos, pervertind totodată şi ideea de politeţe.
Probabil că soluţia este ca politeţea să fie reciprocă: cînd cerem ceva să fim siguri că nu impunem şi, pe cît se poate, să facem puţin uz de inteligenţa emoţională care spune că trebuie să te gîndeşti puţin şi la binele celui căruia îi ceri un anumit lucru, astfel încît să-i oferi portiţe facile de scăpare. Să îi dai de înţeles că un refuz nu te va supăra.