Singurătăți...

M-am dus să văd It Must Be Heaven (Paradisul, probabil) al lui Elia Suleiman. Primul strat e cel „politic”: care vorbește despre apartența la un loc, o țară, o patrie. Un cuvînt ca un cîmp de luptă. Fiecare are propria reprezentare despre ce poate să însemne să vii din Palestina. Plonjăm repede într-un absurd care ia nenumărate fețe și descoperim în poveste, la fiecare pas, că trebuie să trăim cu el într-un permanent și fragil armistițiu.

Dar, dincolo de toate astea, filmul acesta la care mă uit duminică, la matineu, este despre singurătate. Una în care protagonistul contemplă lumea din jur și interacționează cu ea, fără să mai spună sau să mai comenteze ceva. La fiecare colț de stradă, fie că e vorba despre un sat, Paris sau New York, i se servește o versiune „credibilă” despre ce tocmai trăiește.

Uneori, am aceeași perplexitate ca personajul de aici (alter-ego-ul regizorului, cu același nume), cînd toți ceilalți par mai adaptați și mai apți pentru realitate. Se pricep mai bine la geo-politică, la subiecte de filme, la lămîi, la „viață”, pur și simplu. Neliniștea cea mai mare se acumulează în acest film din tăceri, depozitarele marelui spectacol al umanității. Și al umorului său nebun.

Oamenii trăiesc, vorbesc, dansează, măsoară terase, ridică mașini parcate neregulamentar, veghează la respectarea ordinii publice și a legilor scrise, hrănesc oameni fără adăpost, defilează pe podiumuri, iar personajul nostru îi privește atent și înțelegător.   

Nu-i mai pasă că lîngă el nu e nimeni. Își bea paharul de vin, își ascultă vecinii, își cultivă grădina și caută bani să-și facă filmul. Dar este refuzat politicos. Prezența lui imobilă și elegantă devine suficient de puternică și în absența vorbelor. Din recuzita personală mai fac parte: o pălărie, un laptop și o pasăre prea prietenoasă, care a intrat într-o dimineață, din întîmplare, în casă. Apoi, mai sînt fricile pe care nu le poate împărți cu nimeni. Un bărbat singur, cu ochii larg deschiși spre lume.

Citisem de curînd ce spunea despre călătorii Olga Tokarczuk: „rătăcitorii” sînt cei care pot merge oriunde singuri. Cei care au nevoie de cineva să se însoțească la drum, ca să împărtășească ce văd, ce simt, pot fi cel mult niște călători/turiști.

În sedentarismul și nomadismul modern, deopotrivă, singurătatea a devenit unul dintre topicurile cele mai importante. După ce am ieșit de la film, am auzit, fără să vreau, discuția unor femei din spatele meu. Îmi dau seama că sînt tinere și lucrează în străinătate. Au fost invitate de o prietenă la nunta ei. „Știi ceva, o să vorbesc cu cineva cunoscut să mă însoțească. N-am chef să se uite la mine ciudat și să zică, ia, uite, e tot singură”, spune una dintre ele. Și cealaltă îi dă dreptate. Măresc pasul și mă gîndesc din nou la personajul din It Must Be Heaven și la singurătățile noastre.