Simona Halep faţă cu (re)acţiunea

Simona Halep este motivul pentru care a început să îmi placă tenisul de cîmp. Este declarația pe care o susțin încă de la ediția din 2014 a Open-ului de la Paris; indiferent de rezultatele pe care le-a avut după. A fost finala care m-a convins că tenisul de cîmp este sportul meu preferat, că este sportul care mă liniștește, care m-a făcut mai cumpătat, mai răbdător, mai relaxat. Pînă atunci, recunosc, ideea de a sta, uneori, ore în șir să văd cum doi jucători (sau patru, după caz) se duelează să țină o minge galbenă pe spațiul de joc mi se părea nepotrivită pentru vîrsta mea, iar rarele ocazii în care urmăream un meci erau destul de confuze pentru mine. Sigur, auzisem, razant, de Ilie Năstase, de Ion Țiriac, iar ceva mai tîrziu de Andrei Pavel, de Victor Hănescu, iar la fete, foarte vag, de Virginia Ruzici, de Irina Spârlea sau de Sorana Cârstea.

Prin 2011, pe la sfîrșitul vacanței de vară, am început să urmăresc – en passant – U.S. Open-ul. M-am documentat puțin și am aflat că finala acelei ediții a fost disputată între spaniolul Rafael Nadal și sîrbul Novak Djokovic, cel din urmă ridicînd și primul său trofeu al Open-ului american (2-6, 4-6, 7-6 (7-3), 1-6). Nu mai țin minte exact meciul, probabil nici n-am avut răbdare să-l urmăresc pe tot, dar fusese un început. Și, dacă tot am dat peste acea finală, eram curios cam care era stadiul sportivilor noștri pe atunci. Astfel că România era reprezentată, la sfîrșitul anului, la feminin, în top 100, de cinci jucătoare: Monica Niculescu, locul 30, cu 1715 puncte, Irina Camelia-Begu, locul 40, cu 1313 puncte, Simona Halep, locul 47, cu 1161 de puncte, Sorana Cârstea, locul 60, cu 991 de puncte și de Alexandra Dulgheru, locul 65, cu 935 de puncte, iar la masculin, în top 100, de Victor Hănescu, locul 90, cu 660 de puncte. Un an excelent pentru noi.

Dar pe noi, pentru că este singurul sportiv care, începînd de luni, va intra în cea de 178-a săptămîna de top 10 WTA (locul II), ne interesează Simona Halep.

Simona Halep față cu re(acțiunea)

Așa cum conu’ Leonida își făcuse un obicei din a deschide în fiecare dimineață Aurora Democratică „să văz cum mai merge țara”, așa ne-am făcut și noi, românii, un obicei din a urmări meciurile Simonei Halep, sau, mai degrabă, obiceiul de a ne aștepta ca Simona să cîștige. Da, și eu m-am obișnuit cu acest fapt, dar asta nu înseamnă că îmi pot permite să o atac atunci cînd nu o face. Nu eu sunt pe teren, nu eu sunt cel care simte durerea unei înfrîngeri pe viu, nu eu sunt cel care trebuie să facă față presiunii succesului. Dar haideți să privim puțin în urmă.

Spuneam mai devreme că Simona este motivul pentru care a început să-mi placă acest sport, iar totul a început în luna mai 2013, atunci cînd Simona (în 2013, locul 64) ajunsese în prima sa semi-finală WTA a anului, cînd urma să piardă în fața Serenei Williams, în două seturi, 6-3, 6-0; cu Serena urmînd să se întîlnească și în sferturile de finală de la Cincinnati, cînd a pierdut cu 6-0, 6-4.

Însă pentru Simona au urmat turneele cîștigate la Nurnberg, (trecînd de Andrea Petkovic, Germania, cu 6-3, 6-3), la 'S-Hertogenbosch, (trecînd de Kirsten Flipkens, cu 6-4, 6-2), la Budapesta, (trecînd de Yvonne Meusburger, Austria, cu 6-3, 6-7 (7), 6-1), la New Haven, (trecînd de Petra Kvitova, cu 6-2, 6-2), la Moscova, (trecînd de Samantha Stosur, Australia, cu 7-6 (1), 6-2), și la Sofia, (trecînd tot de australianca Samantha Stosur, cu 2-6, 6-2, 6-2).

Simona trecea, în 2014, în finala de la Doha, de nemțoaica Angelique Kerber, cu 6-2, 6-3, pierdea două finale în fața Mariei Sharapova (Madrid, cu 1-6, 6-2, 6-3, și spectaculoasa finală de la Roland Garros, cu 6-4, 6-7 (5), 6-4), apoi urma să cîștige turneul de la București (trecînd de italianca Roberta Vinci, 6-1, 6-3) și, poate cel mai important meci al anului, scorul clinic de 6-0, 6-2 aplicat Serenei Williams (în acel an, proaspătă cîștigătoare a U.S. Open-ului, 6-3, 6-3, împotriva Carolinei Wozniacki, Danemarca) în prima rundă a turneului final de la Singapore, Serena revanșîndu-se în finala turneului cu 6-3, 6-0.

În 2015 trecea, la Shenzen, de elevețianca Timea Bacsinsky, cu 6-2, 6-2, apoi au urmat titlul de la Dubai, trecînd de cehoaica Karolina Pliskova, cu 6-4, 7-6 (4), și titlul de la Indian Wells, unul dintre cele mai importante ale carierei sale, cînd a profitat de retragerea Serenei Williams, pe care ar fi trebuit să o întîlnească în semifinalele competiției, cîștigînd în fața sîrboaicei Jelena Jankovic, cu 2-6, 7-5, 6-4.

În 2016 a cîștigat primul său titlul pe zgură al anului, la Madrid, competiție patronată de magnatul Ion Țiriac, trecînd de puternica slovacă Dominica Cibulkova, cu 6-2, 6-4, titlu urmat de cel de la București, unde a cîștigat categoric în detrimentul letonei Anastasija Sevastova, cu 6-0, 6-0, și de cel de la Montreal, împotriva americancei Madison Keys, cu 7-6 (2), 6-3.

În 2017, la Madrid, a egalat performanța Serenei Williams, cîștigînd consecutiv titlul, cu 7-5, 6-7 (5), 6-2, iar duminică, 10 iunie, a ratat a doua șansă să ridice marele trofeu de la Paris, ultimul meci pe zgură al ei, în acest sezon, sezon în care a ajuns în două finale – din 3 competiții la care a participat, ocupă locul I în Road to Singapore și a urcat pe locul II mondial.

Simona are dreptul să piardă

Pe lîngă statisticile impresionante ale Mangustei, așa cum a botezat-o Cristian Tudor Popescu, există și reacțiile virale online ale unor compatrioți și prefer să mă abțin în a acorda atenție injuriilor aduse sportivei noastre (îi recomand și ei să nu răspundă).

Simona nu a dezamăgit, ea fiind, conform statisticilor, cel mai consistent jucător din circuitul feminin. Bineînțeles, în acest context – și mă gîndesc la nivelul la care a ajuns –, așa este, Simona este vizată de presiunea succesului, o presiune normală la acest nivel de performanță și cred că sportiva noastră înțelege acest lucru. Sigur, nu ar trebui să fie așa, iar Darren, așa cum am observat din multe sale intervenții, încearcă să plaseze această presiune în registrul său: calm, ponderat, tehnic. Un bun exemplu în schimbarea atitudinii Simonei a fost decizia lui Darren de a părăsi, pentru scurt timp, banca tehnică a Simonei, după discuția din timpul sfertului de finală de la Miami, meci pierdut de Simona în fața englezoaicei Joana Konta, cu 3-6, 7-6 (7), 6-2. Șocul aplicat Simonei a fost punctul care a declanșat schimbarea atitudinii pe teren și în afara acestuia. Simona a înțeles că nivelul la care a ajuns necesită mai multă încăpățînare, mai puțină furie, mai puține rachete aruncate/rupte (și Federer a rupt multe rachete) și mai mult joc, mai multă pasiune în joc, mai multă relaxare și mai multă încredere. Nu știu, poate că aici este vorba și despre presiunea venită din partea noastră, a suporterilor ei, presiune despre care nu am să comentez.

Dar de ce iubesc, pe scurt, acest sport?

Am spus-o de mai multe ori și o voi repeta de câte ori voi avea ocazia: sunt onorat că sunt contemporan cu Roger Federer. Da, sunt onorat pentru că Federer m-a ajutat să înțeleg că acest sport se joacă atât pe teren, dar mai ales în afara acestuia. Pasiunea pentru joc, plăcerea cu care tratează fiecare minge servită, fiecare game și fiecare set, modestia pe care o are după fiecare meci cîștigat și, mai presus de toate, respectul pentru adversar, pentru arbitru, asistenți, copiii de mingii și public. Cam despre aceste calități este vorba în acest sport. Tenisul de câmp înseamnă răbdare, disciplină, maturitate, pasiune, rezistență, transpirație, tehnică, psihologie, respect, cumpătare, strategie, mult efort și multe vise.

Îi mulțumesc Simonei și îi transmit să aibă răbdare cu ea, să continue să-l asculte pe Darren, să nu mai fie atât de dură cu ea și să știe sigur că urmează să cîștige un Grand Slam – cel puțin două. Pentru că am urmărit aproape toate meciurile jucate de ea – din 2013 – o pot asigura de acest fapt, dar înainte de toate trebuie să știe că sunt iubitori ai acestui sport care sunt alături de ea, că nu trebuie să cîștige toate meciurile, că trebuie să se bucure de sportul cu care a crescut și pentru care a investit copilăria, adolescența și maturitatea, iar dovada cea mai clară este prezența noastră la competițiile internaționale.

Da, am fost supărat că nu a reușit să cîștige finala Roland Garros din acest an, dar mă uit în urmă, mă uit la respectul pe care l-a cîștigat în acest sport (și nu numai), nu mă interesează ce contracte financiare a încheiat, nu mă interesează bîrfele privind pariurile aranjate sau alte nemulțumiri în rândul unor prieteni. Mă interesează tenisul.

Mult succes, Simona, și adu-ți aminte, de fiecare dată, înaintea fiecărui meci, de ce te-ai apucat de acest sport, de ce ești pe teren și de sentimentul plăcut al participării la fiecare competiție!

Mulțumesc pentru tot!

Foto: adevarul.ro