Seinfeld Forever
Nu știu un serial mai atașant decît Seinfeld. Am început să-l revăd pentru că vorbisem cu un amic despre asta. M-am gîndit că o să mă uit la vreo două-trei episoade. Da de unde, am trecut de o sută și nici nu știu cînd/cum. Pe multe dintre ele mi le aminteam, dar nu contează. Umanitatea lui, genul de situații pe care le decupează te fac să te muți acolo cu arme și bagaje. Și să te recunoști în fiecare dintre personaje. „Nimicul” ăsta despre care s-a vorbit atît de mult, și care pare dus la paroxism, devine cehovian de-a dreptul. Nu există situație de viață pe care să n-o recunoști. Absurd pe care să nu-l accepți. Slăbiciune pe care să n-o fi experimentat la un moment dat în viață. Fragilitatea și aroganța protagoniștilor, genul de comunitate pe care îl creează în deruta și neadaptarea lor mi se par, și după mai bine de 30 de ani de la apariție, adorabile.
Aproape că îmi vine să zic că sînt mai aproape acum de spiritul sitcom-ului american decît atunci cînd l-am văzut prima dată. Ca și cînd ceea ce am trăit de atunci mi-ar fi crescut gradul de empatie pentru întîmplările de aici. Aflați mereu în căutarea relației perfecte, eroii nu pierd plăcerea de a fi unii cu alții într-un no man's land, în care n-au nevoie decît unii de alții. Și fiecare își aduce, așa cum fac pisicile uneori, șoarecii pe care i-a vînat și îi pune la picioarele celorlalți. Legăturile se tulbură și se refac. Apropierea e poțiunea magică care vindecă rănile și eșecurile de tot felul. Ratarea devine ea însăși operă de artă. E suficient să-l privești pe Kramer sau pe George și să știi că zilele în care ești extrem de ocupat fără să faci nimic au o consistență specială.
Mai am două sezoane și va trebui să mă opresc din aventura asta. Și să mă despart de „prietenii” mei imaginari. Am retrăit momente haioase sau penibile, mi-am amintit de mine în diverse situații. Aș recomanda o cură de Seinfeld oricui simte că se ia prea în serios. Sau are așteptări disproporționate de la ceilalți.
Neadaptarea capătă nenumărate forme și nuanțe. Stîngăcia și inadecvarea aruncă lumea în aer ca, la final, un imens balon de spumă să se ridice. Și fiecare dintre ele creează un spectacol cu focuri de artificii. În timp ce scriu îmi trec prin fața ochilor iubita de care se desparte Jerry pentru că se încăpățînează să pescuiască fiecare bob de mazăre cu furculița, la masă, fibrilația în care intră George după ce a anunțat că se logodește, bureții lui Elaine și „hamletiana” întrebare „merită sau nu să strice unul dintre ei?”, caffe latte-ul cu care se arde Kramer la cinematograf și tot așa. O vreme, ficțiunea aceasta va concura viața. Și dacă prietena mea îmi va spune că trebuie să returneze niște pantofi pentru că scot un zgomot ciudat, cînd pășește, îi voi aminti de pantalonii lui George, vînați îndelung într-un episod, care fîșîie ciudat și sînt pe cale să îi strice interviul pentru un job.
Credit foto: Robert Petreanu