Sclavii aparențelor

Una dintre primele și cele mai iubite cărți ale copilăriei mele a fost Piticul Cinabru – E.T.A Hoffmann. Povestea este sumbră, destul de încîlcită și grea pentru un copil, dar este, pînă la urmă, o carte care m-a marcat și care mă urmărește de atunci: întîlnind o creatură abjectă, o zînă încearcă s-o transforme, să-i salveze sufletul creînd aparența frumuseții. Toți cei care se întîlnesc cu piticania nu vor mai vedea un monstru, ci un nobil. Esența grotescului primește masca frumuseții.

Subjugați de puterea vrăjii, oamenii din jurul Piticului Cinabru percep goliciunea sufletească drept generozitate. Nu văd o lighioană care mușcă și zgîrie, ci un tînăr rafinat, cu darul conversației. Lighioana ajunge, grație hipnozei în masă, la onoruri nemeritate, devenind chiar ministru – calitate în care nu va face decît să sărăcească țara, să supună locuitorii la cazne și batjocură – cu toate astea, oamenii acceptă cu bucurie, percepînd înjosirea drept dar divin, iar pe tiran – drept un binefăcător.

Există aici o mare conexiune la realitate: puterea subestimată a aparenței. Întîlnim, deseori, acești pitici cinabru, oameni incompetenți, cu cariere înfloritoare, oameni lipsiți de orice farmec, percepuți drept carismatici, care reușesc să ajungă în posturi-cheie, fără a avea nici o competență reală, dar care sînt susținuți și propulsați de o mulțime sclavă a imaginarului colectiv.

Bunăoară, continuăm să vedem în țoape autentice niște doamne, iar mîrlanii să ni se pară cavaleri. Putere aparenței și darul de a ne minți își au originea, pînă la urmă, în propria superficialitate. Refuzăm să auzim și să înțelegem că doamna coafată, cu taior impecabil și machiaj perfect este, în fapt, o oportunistă al cărei singur atu este abilitatea de a se erija în clișeul ușor digerabil de majoritate. Nu putem să credem că politicianul care se vaită de soarta țărișoarei nu ne vrea binele. Sau că vorbele frumoase nu sînt de fapt minciuni și praf în ochi.

În povestea lui E.T.A. Hoffmann, ca în viața noastră reală, există totuși și cei imuni la vrajă. Raționalii, cei care încearcă să prindă nuanțele, dincolo de aparențe. Minoritarii care văd reala față a monstrului și care încearcă să deschidă ochii mulțimii, să-i elibereze de vrajă. Cum se întîmplă în viață, aceștia sînt prigoniți, etichetați drept răuvoitori, huliți și chiar arestați.

Chiar dacă pînă la urmă binele învinge, iar vraja e destrămată, cu toate că majoritatea deșteptată se crucește că a fost în stare să confunde atîta vreme o nulitate cu o valoare, rămîn totuși nostalgicii. Oameni care, odată căzuți în transa aparenței, nu mai au puterea să revină la realitate și rămîn ancorați în iluzia că totuși nu a fost chiar atît de rău. Îl plîng pe Cinabru și oftează după soarta nefericită a unui monstru.

Pericolul aparenței ne pîndește la tot pasul. Cu cît sîntem mai nesiguri pe noi, cu atît vom crede că tot ce zboară se mănîncă, devenind susținătorii gogoașelor pe care unii, înzestrați cu papagal, le vor vinde, spre propriul cîștig.